Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » UN GÂND LUI EMINESCU

UN GÂND LUI EMINESCU

Pe 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la trecerea în eternitate a lui Eminescu. S-a scurs mult timp, în timpul nostru omenesc, peste noi. Peste el, nu, pentru că el nu are „nici timp, nici loc” și nu „cunoaște moarte”. De acolo de unde este, „din sfera lui”, din infinitul lui, în care se „simte nemuritor și rece”, îl simțim, totuși, aproape de noi, împreună cu noi, mai ales când înfloresc teii și-și risipesc, peste tot, parfumul de o intensitate răvășitoare, adânc, material și dumnezeiesc, tulburător ca o revelație. Atunci parcă îl și vedem, uneori, pe Eminescu, trecând impetuos și grăbit, prin mulțime, cum l-a văzut Arghezi pe Calea Victoriei. Nu l-am uitat, nu avem cum să-l uităm, pentru că totul ne amintește de el: chipul lui, săpat în marmura imaterială a minților și sufletelor noastre, poeziile lui geniale, toate scrierile lui, Caietele lui tipărite de Academia Română (împlinind astfel o dorință veche a culturii noastre), iubirile și  suferințele lui, meditația lui poetică și filosofică asupra ființei și neființei, asupra iubirii, a timpului, a universului și neantului, idealismul lui, aspirațiile, spiritul lui justițiar, lupta lui pentru emanciparea națională, patriotismul (salutul lui obișnuit era: „Trăiască nația!”, iar răspunsul, când alții i-l anticipau, „Sus cu dânsa!”), activitatea lui jurnalistică redutabilă (construită pe principii și valori, astfel încât ajungea să încurce ițele complicate ale jocurilor politice din „Sybarisul” bucureștean: „Au la Sybaris nu suntem, / lângă capiștea spoielii…”), viața lui chinuită, sfâșiată între rigorile existenței și idealisme, între „visări înalte” și decepții adânci, viața lui, moartea lui…

Depus în biserica Sfântul Gheorghe Nou, sicriul lui a fost înrămat în crengi de tei împletite, pline de flori înmiresmate. Apoi, pe o ploaie măruntă, cortegiul mortuar tras de doi cai cerniți a urcat către Universitate, a coborât pe Calea Victoriei (puțin mai jos de unde-l văzuse Arghezi viu), apoi, pe Calea Rahovei, pe Calea Șerban-Vodă și a ajuns la Bellu, unde trupul marelui poet a fost încredințat lutului (pe care atât îl iubise în „chipul de lut” al femeii, înfățișate lui, uneori, ca „o preafrumoasă fată”), sub un tei înflorit, așa cum visase („deasupră-mi teiul sfânt / să-și scuture creanga”), nins de flori și de frunze, iar sufletul lui, Cerului. Și a fost îngroparea lui înălțarea unui geniu la ceruri, în eternitatea de unde venise, printre picurii mărunți de ploaie și miresmele copleșitoare de tei, care îmbălsămaseră mai mult ca oricând, atunci și după, lumea. Și astfel a început cealaltă existență a Poetului în postumitatea pământească și în eternitatea cosmică. Au mai apărut după aceea (fuseseră și înainte) și zelatori, și detractori ai lui, care au  vrut să-i acopere imaginea cu definiții și judecăți sterpe, unii, ori cu înveninate critici și revizuiri „axiologice”, alții. Cei din urmă își varsă și azi „veninoasele nimicuri” asupra lui, într-o zbatere sterilă și adânc neputincioasă.

Nimic nu mai poate clinti Statuia Poetului din memoria și existența profundă a sufletului românesc. Peste „valurile vremii” și peste veșnicii, Eminescu rămâne cel mai mare poet român și unul dintre marii poeți ai literaturii universale din toate timpurile. Într-o lume supusă prea adesea minciunii, vorbele lui Călinescu răsună și azi profetic, ca o voce a adevărului: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Sorin IVAN