Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » 1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2017 – Conştiinţa de sine şi de unitate a românilor şi recunoaşterea acestei realităţi de către alte neamuri  (Scurtă sinteză istorică într-o cronologie inversă de la Mihai Viteazul spre obârşie)

1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2017 – Conştiinţa de sine şi de unitate a românilor şi recunoaşterea acestei realităţi de către alte neamuri  (Scurtă sinteză istorică într-o cronologie inversă de la Mihai Viteazul spre obârşie)

  1. Unul dintre Punctele Cardinale ale conştiinţei unităţii românilor – unitate de neam, de limbă şi de credinţăînainte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, îl constituie Voievodul Mihai Viteazul, cel care i-a unit pentru prima dată pe români sub cârmuirea sa, la 27 mai 1600: „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.

Dar Mihai Viteazul n-ar fi putut realiza unirea politică a românilor din cele trei provincii, în pragul dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, dacă această conştiinţă de sine a neamului n-ar fi existat deja.

Datorită „Pohtei ce-o pohtise“ a „Întâiului Unificator al Românilor“ din cele trei Ţări s-a înfăptuit Unirea, dar pohta, înainte de a fi a Voievodului, era a românilor din totdeauna, poate şi ca o reminiscenţă sau nostalgie a unităţii dacilor, pierdută odată cu trecerea timpului.

Totodată, despre existenţa, originea şi autohtonia românilor în Transilvania (şi în toate teritoriile locuite de ei) ştiau şi maghiarii, germanii, italienii, sârbii, slavii, turcii şi mulţi alţii, după cum se va putea constata în continuare.

Cronicarul maghiar Szamoskozy (1570-1612) afirma că, în urma intrării domnului muntean în Transilvania, ţăranii români erau „încurajaţi de încrederea că au un domn de neamul lor“, iar cronicarul Ioannis Bisselius consemna: „Provincialii (transilvăneni – n.n.) ţineau mai mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. Căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? Şi care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi ceilalţi“.

Acestea sunt mărturii ale cronicarilor – maghiar şi german – care cunoşteau, pe de o parte, originea dacică a poporului român, iar pe de altă parte, unitatea de neam şi de limbă a românilor din cele două regiuni: Valahia şi Transilvania. Mărturiile lor sunt mai importante şi mai valoroase decât ale unui român, indiferent cine ar fi acela, întrucât aceia nu pot fi acuzaţi de subiectivism, de părtinire sau de naţionalism şi sunt anterioare curentului naţionalist promovat de paşoptişti.

O precizare importantă: în Evul Mediu, românii au avut două nume. Unul dat lor de străini: valahi şi care apare în documentele istorice ale altor popoare; şi altul pe care şi l-au dat ei înşişi: români.

Cele două etnonime sunt sinonime: român provine de la „Romanus“ şi astfel românii au privilegiul exclusiv de a avea Roma în numele lor, iar cel de vlah/valah/voloh/olah înseamnă vorbitor de limbă latină. Astfel, ambele denumiri exprimă de fapt aceeaşi realitate.

Mihai Viteazul, prin tratatul din 1595 cu Principele Transilvaniei, Sigismund, şi prin tratatul din 1598 cu Împăratul Rudolf II a extins autoritatea mitropolitului Ţării Româneşti asupra clerului român din Transilvania, fiind astfel instituţionalizată „unitatea spirituală  a românilor din Ardeal şi Ţara Românească“.

În urma sinodului de la 1600, sub cârmuirea lui Mihai s-a înfiinţat Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, Maramureşului şi Ţării Ungureşti cu reşedinţa la Bălgrad (Alba Iulia) şi avea ca arhiereu pe Ioan de Prislop. În aceeaşi perioadă, Episcopia Muncaci (azi în Ucraina) a revenit românilor de la ruşi, având ca episcop pe Serghie, fost egumen la Tismana. Aceste realizări au fost posibile datorită unei tradiţii anterioare, care era în temeiul unor documente mai vechi despre care vom aminti mai jos, dar şi datorită evenimentului providenţial de la Alba Iulia (care a fost consemnat de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului şi reamintit nouă de istoricul Ioan Lupaş), în urma căruia Voievodul a construit o biserică ortodoxă în inima Transilvaniei.

Aşadar, exista pe lângă unitatea de origine, de sânge şi de limbă încă una: spirituală, de credinţă.

  1. Între anii 1574-1577, cu aproape un sfert de veac înainte de Unirea făurită de Mihai Viteazul, doi fraţi domneau în acelaşi timp: unul în Ţara Românească, Alexandru Mircea (1568-1577), şi altul în Moldova, Petru Şchiopul (1574-1579). Din familia Basarabilor, care au întemeiat şi au domnit în Ţara Românească, Petru Şchiopul a fost primul care a domnit pe tronul moldovenesc al Muşatinilor. În 1574, cei doi fraţi s-au întâlnit la graniţa dintre cele două ţări, lângă Focşani, unde alături de ambele divane au sărbătorit alegerea lui Petru ca domn.

La începutul secolului al XVI-lea, în anul 1508, „Cronica lui Urechia“ consemnează că Mitropolitul Munteniei, Maxim, care era de neam „serbescu“, adică sârb, a mijlocit pacea dintre Domnul Moldovei Bogdan Vodă al III-lea (fiul lui Ştefan cel Mare şi al Mariei Voichiţa, care a domnit între 1504 şi 1517) şi Domnul Munteniei Radu cel Mare (1495-1508). Împăcarea dintre „domnii ambelor Dacii“ avea ca argument din partea Mitropolitului Maxim faptul că amândoi „sunt creştini şi de acelaşi neam“.

Această motivaţie a Ierarhului are importanţa ei, întrucât ea nu aparţine unui român, ci unui sârb.

Tot la începutul secolului al XVI-lea, un alt indiciu al conştiinţei unităţii de neam, de limbă şi credinţă, înainte de Mihai Viteazul, îl constituie, pe de o parte, activitatea copiştilor de manuscrise din şcolile de caligrafi din mănăstirile din Moldova – Neamţ, Moldoviţa, Putna, Voroneţ. Copiştii, deşi perpetuau această îndeletnicire, totuşi nu s-au putut menţine la strălucirea pe care au cunoscut-o înaintaşii lor în secolul anterior (XV), mai ales în timpul lui Ştefan cel Mare.

În Ţara Românească s-au copiat manuscrise la mănăstirile Bistriţa şi Cozia. Primele traduceri româneşti s-au făcut în centrul sau sudul Transilvaniei unde existau mai multe mănăstiri româneşti: Feleac, Râmeţ, Geoagiu, Prislop, Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului.

Deşi primele texte româneşti care sunt cunoscute sunt datate de cercetători la începutul secolului al XVI-lea, totuşi prototipurile lor s-au realizat spre sfârşitul secolului al XV-lea.

Aceste manuscrise aveau o largă circulaţie, de vreme ce ele se păstrează azi nu numai în ţară, la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Mănăstirea Neamţ, ci şi în alte părţi ale lumii: Londra, Petersburg, Moscova, Kiev, Sofia, Rila, Mănăstirea Zografu (Athos – Grecia), Ierusalim. Pe de altă parte, activitatea primilor trei tipografi arată legătura dintre cele trei ţări româneşti.

Filip Moldoveanul a tipărit în 1544, la Sibiu, un Catehism românesc. Deşi azi cartea nu-i de găsit, totuşi Timotei Cipariu o văzuse în 1838 la Blaj. A doua carte a primului tipograf român din Transilvania a fost Tetraevanghelul slavon din 1546 şi care era destinat şi moldovenilor, întrucât la sfârşitul cărţii apare stema Moldovei. Iar a treia carte, din 1551-1553, a fost Tetraevanghelul slavo-român, care este prima tipăritură în limba română cunoscută până azi. Textul românesc era o traducere veche făcută în Moldova.

Dimitrie Liubavici a tipărit la Târgovişte, în 1547, un Apostol în limba slavonă. Din epilogul cărţii se poate înţelege că Apostolul a avut o dublă destinaţie. În unele exemplare era numele domnitorului Ţării Româneşti – Mircea Ciobanul (1545-1552), iar în alte exemplare era numele domnului Moldovei – Iliaş Rareş (1546-1551), şi al mamei sale, Elena, soţia lui Petru Rareş. Poate că îndemnul la tipărirea acestei ediţii va fi pornit de la una dintre familiile domnitoare, întrucât soţia lui Mircea Ciobanul – Doamna Chiajna – era sora lui Iliaş Rareş.

În fine, dacă Filip Moldoveanul a publicat prima carte românească – Tetraevanghelul, totuşi aceasta era într-o ediţie bilingvă.

Primele cărţi tipărite exclusiv în limba română i-au aparţinut diaconului Coresi (+ 1583), care era originar din Târgovişte. Aici şi-a început activitatea, făcându-şi ucenicia în  tipografia lui Dimitrie Liubavici, împreună cu Oprea Logofătul. Apoi a trecut munţii şi s-a stabilit la Braşov, unde a tipărit între 1556-1557, Octoihul slavon, „din porunca jupânului Hanis Begner, judeţul Braşovului“.

În epilogul Octoihului „erau amintiţi domnii celor trei ţări româneşti:  Ioan Sigismund şi Isabella Zapolya în Transilvania, Pătraşcu cel Bun al Ţării Româneşti şi Alexandru Lăpuşneanul al Moldovei, iar în frontispiciu, cartea avea stema Ţării Româneşti. Din acest epilog, se observă limpede că scopul urmărit de cei doi tipografi, dar mai ales de editorul Hans Benkner, judele sau primarul Braşovului, era ca lucrarea să fie primită de românii de pretutindeni“.

În acest mod, Biserica, prin slujitorii, tipografii şi cărturarii ei, menţinea trează conştiinţa unităţii românilor de pretutindeni.

Tot în secolul al XVI-lea, unul dintre călătorii străini prin Ţările Române, calabrezul Gian Lorenzo d’Anania, în lucrarea sa Sistemul Universal al Lumii sau Cosmografia, apărută pentru prima dată la Napoli, în 1573, afirma că Valahia „se împarte în două părţi: una care e situată lângă Transilvania şi e numită Valahia Superioară şi Transalpina, şi cealaltă care se afla în mare parte spre mare, ei o numesc Valahia Inferioară şi Moldova…“. O altă mărturie „externă“ şi deci obiectivă este a unui dalmat din Trau – Tranqillus Andronicus, care i-a cunoscut în chip direct pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Acesta îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie „s-au contopit într-un singur trup“, că sunt numiţi de alţii valahi, dar că ei „şi acum îşi zic romani, dar nu au nimic roman în afară de limbă…“.

Aceste informaţii ne arată că nu numai românii aveau conştiinţa că aparţin unui neam, ci şi străinii. Mărturiile acelora despre români nu proveneau doar dintr-o ştiinţă teoretică, ci mai ales din interferenţele cu ei, din experienţele de viaţă trăite împreună, din cunoaşterea situaţiei de la faţa locului.

  1. În bătălia de la Baia din 1467 – secolul al XV-lea –, Domnitorul Ştefan cel Mare (1457-1504) l-a învins pe regele Ungariei Matia Corvin (1458-1490). Acesta din urmă i-a dăruit Învingătorului, în 1489, în semn de împăcare, două moşii: una mare cu 60 de sate în părţile Ciceului şi alta în Cetatea de Baltă cu opt sate. Totodată, dania era o compensaţie pentru pierderea Chiliei şi a Cetaţii Albe, cucerite de turci în 1484. Stăpânirea acestor domenii i-a fost recunoscută lui Ştefan şi de noul rege al Ungariei, Vladislav II (1492-1516).

Astfel, Domnul Moldovei a zidit pentru românii de acolo două biserici şi a întemeiat o eparhie. Aşa a luat fiinţă Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava. Primii episcopi ai Vadului erau numiţi de domnii Moldovei. Ştefan cel Mare „ştia că locuitorii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, că vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă şi a vrut să-i ajute să-şi păstreze credinţa şi conştiinţa de neam“.

O afirmare clară a conştiinţei unităţii de neam ne-a oferit-o Ştefan cel Mare, în solia către Veneţia din 1477, numind statul de dincolo de Milcov „cealaltă Ţară Românească“ şi că Moldova  este „o altă Valahie“.

Prin urmare, Voievodul Moldovei ştia că ţara sa şi cea dintre Carpaţi şi Dunăre erau două structuri politice ale aceluiaşi popor.

La fel de explicită, pentru perceperea unităţii dintre românii extracarpatici şi cei din Transilvania, este formula din cererea lui Ştefan Mâzgă, pretendentul nenorocos la domnia Moldovei, care, pribeag în Transilvania, cerea împăratului, în 1577, să-i acorde o moşie pe domeniul cetăţii Ardudului (Satu-Mare), „cu oameni de-ai noştri, de lege şi limbă românească“.

Înşişi Voievozii Moldovei aveau domenii în Transilvania: Ciceu, Cetatea de Baltă, Bistriţa, Rodna, Geoagiu etc. şi se simţeau la ei şi între ai lor dincolo de Carpaţi. Totodată, Principii Transilvaniei s-au simţit tentaţi – şi în anumite momente au şi izbutit – să-şi extindă autoritatea dincolo de munţi. Aşadar, toate documentele, scrisorile, faptele istorice arată că neamul românesc din aria carpato-dunăreană avea sentimentul unităţii chiar dacă trăiau în formaţiuni politico-teritoriale distincte.

(Continuare în numărul următor)

Pr. Marian Sava