Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » 1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2017

1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2017

Conştiinţa de sine şi de unitate a românilor şi recunoaşterea acestei realităţi de către alte neamuri  (Scurtă sinteză istorică într-o cronologie inversă de la Mihai Viteazul spre obârşie) (II)


Dar nu numai Ţara Românească şi Moldova erau numite Valahii, iar locuitorii lor valahi, ci şi Banatul a fost numit Valachia Cisalpina, adică „Ţara Românească de dincoace de munţi”, iar Făgăraşul şi Maramureşul erau numite „terrae valachorum”. Totodată, şi neamul care sălăşluia în Transilvania era numit valah.

 

Aceasta rezultă şi din Universitas Valachorum, care era denumirea în latina medievală a unei stări sociale de autoguvernare a românilor din Transilvania (aprox. sec. XII). Ultimul document scris ce atesta Starea Românilor-Universitas Valachorum,  datează din anul 1355 – Turda (sec. XIV). După înăbuşirea răscoalei de la Bobâlna – Cluj din 1438 şi după constituirea Uniunii celor Trei Naţiuni, în Transilvania, Jus Valachicum, adică Legea Strămoşească sau Dreptul Valahilor, a dispărut progresiv, nu din motive etnice, ci din motive confesionale. Intoleranţa faţă de români nu avea de-a face cu vechimea sau autohtonia românilor. Românii, deşi pierdeau vechile libertăţi, totuşi continuau să fie consideraţi de conştiinţa publică drept locuitorii autohtoni ai ţării.

Din aceste motive, pe de o parte, Împăratul Iosif al II-lea, cu prilejul primei sale călătorii în Transilvania, la 1773, nota despre românii ardeleni: „Aceşti săraci supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi…”.

Impresiile de călătorie ale Împăratului evocau atât vechimea şi numărul mare al românilor în comparaţie cu ungurii şi saşii, cât şi chinurile la care aceştia erau supuşi de către minorităţi.

Pe de altă parte, de aceea, între 1791-1792, românii din Transilvania au alcătuit o petiţie – SUPPLEX  LIBELLUS  VALACHORUM –  pe care au adresat-o Împăratului Leopold al II-lea prin care cereau anumite drepturi (de egalitate) în temeiul originii lor daco-romane, a vechimii şi continuităţii lor neîntrerupte în Transilvania şi al întâietăţii lor pe acele pământuri faţă de unguri.

Faţă de românii transilvăneni, contemporanii lor de alte neamuri nu au exprimat un moment anume al atestării lor din trecut, ci însăşi conştiinţa de autohtonie şi de prezenţă perpetuă.

Aşadar, valahi sunt numiţi nu numai românii din exteriorul arcului carpatic, ci şi cei din interiorul lui şi după cum vom arăta mai jos şi cei de la sud de Dunăre. Toţi valahii sunt receptaţi, de cei de alte etnii, ca aparţinând aceluiaşi neam.

  1. Anterior epocii ştefaniene, „Exarhatul Plaiurilor sau al laturilor” constituia, încă din secolul al XIV-lea, manifestarea conştiinţei aceluiaşi neam şi era o „lărgire a jurisdicţiei mitropolitului Ţării Româneşti” şi s-a datorat „însemnătăţii politice pe care Statul Muntean o atinsese în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân” , întrucât „Ţara Românească atinsese în vremea lui cea mai mare întindere teritorială pe care a avut-o înainte de Marea Unire de la 1918: spre est până la Marea cea Mare, cuprinzând Dobrogea şi Basarabia de sud, spre nord şi vest, ţinuturile dincolo de munţi în Transilvania şi Banat (feudele Făgăraşul, Amlaşul şi Banatul de Severin). În teritoriile transalpine se aflau români ortodocşi, supuşi din punct de vedere politic regatului ungar, dar Mircea şi Patriarhia Ecumenică făcuseră înţelegeri cu acesta, pentru ca Mitropolitul Ţării Româneşti să poată purta grijă de îndrumarea lor spirituală”.

Jurisdicţia Mitropolitului Ţării Româneşti se întindea şi asupra creştinilor ortodocşi locuitori ai „Plaiurilor”, care cuprindeau Transilvania întreagă şi „Ungaria, unde erau atunci, în cea mai mare parte români”.

Această jurisdicţie reiese dintr-o scrisoare din anul 1401, a Patriarhului Ecumenic Matei I-ul către Mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Critopol: „Preasfinţite Mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor (laturilor)”. Deci „Exarhatul” înseamnă autoritatea,  jurisdicţia Mitropolitului Ţării Româneşti asupra „Plaiurilor”, adică asupra teritoriilor de peste Carpaţi care erau locuite de români ortodocşi.

„Exarhatul Plaiurilor” avea o dublă justificare. În primul rând, românii din Transilvania constituiau populaţia majoritară, iar în al doilea rând, Patriarhiei Ecumenice îi era cunoscută propaganda catolică pe teritoriul românesc…, de aceea una dintre sarcinile care i se fixează primului Mitropolit al Ţării Româneşti Iachint de Vicina este aceea  de a feri credincioşii de influenţele prozelitismului catolic.

Înainte de Antim Critopol, Iachint era numit în scrisorile Patriarhale Constantinopolitane „Exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor” sau „Mitropolit a toată Ungrovlahia”, ceea ce însemna Vlahia de lângă Ungaria. Astfel, mitropolitul muntean era reprezentantul împuternicit al Patriarhului de Constantinopol peste creştinii ortodocşi  din Ungaria şi Transilvania.

Hotărârea sinodală din mai 1359 îi cerea lui Iachint să lucreze „spre folosul şi statornicirea multor suflete, ţinându-le… departe de orice dogmă din afară şi străină de Biserica lui Hristos…, întru păstrarea fermă a credinţei noastre”.

Iar în Scrisoarea patriarhală adresată voievodului Nicolae Alexandru există cerinţe asemănătoare: „Să se îndepărteze de adunările interzise şi de dogmele din afară şi străine”.

Aşadar, „Exarhatul Plaiurilor”, menţionat în documentul din anul 1401, era exercitat din timpul Voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364) şi poate chiar mai înainte de secolul al XII-lea şi arată cunoaşterea de către Patriarhia de Constantinopol a faptului că la nord de Carpaţi sunt vlahi de-un neam cu cei din sudul Carpaţilor; că vorbesc aceeaşi limbă şi sunt de-o credinţă.

În jurul anului 1200, în Ungaria trăiau foarte mulţi adepţi ai ritului bizantin (ruteni, români, sârbi, bulgari, unguri), mai ales în părţile sudice şi estice ale regatului. Unii istorici vorbesc chiar de o majoritate a credincioşilor răsăriteni, cel puţin în aceste zone. Vechi episcopii, mănăstiri şi biserici „greceşti” erau consemnate lângă Belgrad, Tibiscum şi Morisena în Banat, Transilvania sau Crişana-Sătmar-Maramureş, dar şi în Ungaria centrală. Unii conducători unguri au primit botezul în Bizanţ şi au fost în relaţii strânse cu împăraţii constantinopolitani şi au avut chiar regine bizantine. Până la invazia mongolă din 1241 sunt consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri răsăritene, faţă de cele 170-180 latine, apusene.

Dar nu numai oficialii răsăriteni cunoşteau această realitate, ci şi cei apuseni. Însuşi Papa de la Roma, Clement al VI-lea, într-un document, de la 1345, scria că românii sunt denumiţi „Olachi Romani”. În acest document apar ambele nume ale românilor.

Într-un alt manuscris, din Biblioteca Apostolica Vaticana, se afirmă că, în jurul anului 1314, în Regatul Ungariei trăiau în afară de unguri şi români: „In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”. Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine „rumeni”, adică români.

  1. Un fragment dintr-un document din secolul al XIII-lea, din 14 nov. 1234, emis de Papa Grigorie al IX-lea, din Perugia, către Principele de Coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei (viitorul rege Bela IV), arată vechimea românilor din episcopia cumanilor, care cuprindea colţul sud-estic al Transilvaniei şi regiunile extracarpatice de la sud şi de la est de munţi. Din această scrisoare reiese atitudinea românilor din aceste părţi faţă de pătrunderea catolicismului: „După câte am auzit, în Episcopia Cumanilor se află nişte popoare care se numesc valahi, care, deşi se socotesc creştini, totuşi, având rituri şi obiceiuri diferite, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e în fruntea diecezei de acolo, ci de la oarecari falşi (pseudo) episcopi, care ţin de ritul grecilor (adică ortodocşi – n.a.). Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri, cât şi teutoni şi alţi dreptcredincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor, şi făcându-se una cu acei valahi primesc zisele taine (de la ei), nesocotindu-l pe acesta (episcopul cumanilor – n.a.), spre marea indignare a credincioşilor şi spre împuţinarea credinţei creştine”.

Dată fiind această situaţie, papa dispunea ca episcopul Teodoric al cumanilor să rânduiască un episcop catolic din neamul lor, deci român, ca locţiitor al său, pentru români. Iar principelui îi amintea de făgăduinţa pe care a făcut-o în scris şi prin viu grai că va sili pe acei români să primească pe episcopul care urma să li se dea şi să i se acorde venituri corespunzătoare… din care să trăiască potrivit cu demnitatea sa episcopală. Nu există nicio dovadă că s-ar fi numit un astfel de episcop – vicar dintre români.

Această scrisoare prezintă multiple subiecte, fiecare dintre ele fiind un centru de interes. În primul rând atestă existenţa valahilor, adică a românilor, în zona arcului carpatic anterior anului 1234. În al doilea rând dovedeşte existenţa unor episcopi români ortodocşi în aceste teritorii, care-i îndrumau pe creştinii lor şi pe care papa îi numeşte dispreţuitor pseudoepiscopi.

În al treilea rând confirmă existenţa unei organizări bisericeşti anterioare întemeierii Ţării Româneşti şi a Statului Moldovean; abia din 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti la sud de Carpaţi. Acest document arată puterea de atracţie şi de coeziune a Bisericii, iar această putere vine de la Hristos. Azi, când omul de rând aude rostindu-se cuvântul Biserică, se gândeşte la locaşul de cult sau cel mult la cel de ierarhie. Însă niciunul din cele două sensuri nu este cel esenţial. Biserica este trupul lui Hristos, iar Hristos este capul acestui trup, care este alcătuit din toţi cei botezaţi. Din această perspectivă, Biserica e neamul şi neamul e Biserica. Atât neamul, cât şi Biserica includ ierarhia.

În al patrulea rând, scrisoarea papei arată nu numai stăruinţa românilor în credinţa ortodoxă şi rezistenţa lor în faţa acţiunii prozelitiste catolice, ci şi un duh de trăire care era atât de puternic, încât atrăgea şi pe unii credincioşi catolici unguri, secui şi saşi trecuţi peste Carpaţi.

În fine, această acţiune prozelită a catolicismului s-a îndreptat împotriva iniţiatorilor înşişi şi a avut rezultate contrare scopului urmărit.

Faptul că misionarii veniţi în Episcopia Cumaniei erau în majoritate unguri, sprijiniţi de regii Ungariei, la îndemnul papalităţii, dovedeşte limpede că prin ei se urmărea nu numai catolicizarea românilor, ci şi întinderea sferei de influenţă a Statului Ungar la sud de Carpaţi.

Aproximativ din aceeaşi perioadă există o altă mărturie a existenţei românilor, pe care o avem de la Cronicarul Simon de Keza (1283-1285) şi care afirma că secuii au dobândit o parte din ţară, dar nu în Câmpia Panoniei, ci în munţii din margine, unde au avut aceeaşi soartă cu românii, au trăit împreună cu aceştia şi le-au folosit literele.

  1. La sfârşitul secolului al XII-lea, în jurul anilor 1190-1200, în documente ale vremii se menţionează că teritoriul de fondare a mănăstirii cisterciene de la Cârţa a fost „smuls de la români” (terram exemptam de Blaccis). Acest document arată, pe de o parte, existenţa românilor în Ţara Făgăraşului în acea perioadă, iar pe de altă parte, faptul că exista o organizare politică şi religioasă a românilor, din care a fost răpit, scos acel teritoriu în suprafaţă de aproximativ 9.000 de hectare.

De la cronicarul slavilor de răsărit, Nestor (1050-1114), avem următoarea mărturie: „La anul 6406 (898 d.Hr.) au trecut ugrii prin dreptul Kievului, de-a lungul dealului înalt, care se cheamă Ugorskoe acum, şi ajunşi la Nipru au mers la corturile lor căţărate pe care fiindcă erau nomazi ca şi polovcii, ridicându-se la răsărit, au năvălit peste marele munte, căzând cu vrăjmăşie asupra valahilor şi slovenilor trăitori acolo. După care ugrii i-au izgonit pe valahi şi le-au moştenit ţara şi s-au aşezat acolo cu slovenii, după ce-i supuseseră şi pe aceştia, şi de atunci încolo ţara s-a chemat Ugrica”.

(Continuare în numărul următor)

Pr. Marian Sava