Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » 1 MAI: O DILEMĂ, O PROPUNERE ŞI UN RISC

1 MAI: O DILEMĂ, O PROPUNERE ŞI UN RISC

1 MAI: O DILEMĂ, O PROPUNERE ŞI UN RISC

 

A cui e Ziua de 1 Mai? Răspunsul este simplu, cuprins în însăşi definiţia datei: „Ziua celor ce muncesc”. Numai că, în această identitate, cu originile în protestele, înnăbuşite în sânge, din 1886, de la Chicago, intră doar muncitorii, proletarii, cei exploataţi şi subjugaţi de patronii capitalişti. Dacă vorbim însă de „cei care muncesc” şi dacă acceptăm că şi activitatea intelectuală este, cât de cât, o muncă, atunci sensul limitativ al definiţiei şi accepţiunii trebuie lărgit şi la categoria mult-hulită (de ideologia marxist-leninistă şi bolşevică) a intelectualilor. Pentru că nu numai strungarii, frezorii, sudorii, mecanicii, sondorii, minerii, zidarii etc. – celebraţi de 1 Mai – muncesc, ci şi medicii, profesorii (deşi, după unii, în ceea ce-i priveşte, există serioase îndoieli), cercetătorii, scriitorii, cărturarii, savanţii şi alţii de teapa lor.

La începutul anilor ’90, în continuarea unei jumătăţi de secol de democraţie populară, a explodat un conflict – îndelung mocnit, întreţinut pervers de fostul regim şi exploatat şi mai pervers de noua orânduire „democratică”: cel dintre muncitori şi intelectuali. Pentru reprimarea manifestaţiilor de protest anticomuniste, care aveau în avangardă în special studenţi şi intelectuali, au fost convocaţi „oamenii muncii”, muncitorii şi minerii. Era o abordare în spiritul „democraţiei originale”, care atunci se năştea pe plaiurile noastre. Lungi coloane de proletari de pe marile platforme industriale au fost aduse, în marş, după lecţia învăţată zeci de ani la manifestaţiile de 1 Mai şi 23 August, să facă ordine în pieţele publice unde protestau manifestanţii. Acţiunile justiţiare se desfăşurau sub egida unor sloganuri memorabile: „IMGB face ordine” (accent pe e), „Moarte intelectualilor” şi, desigur, indimenticabilul „Noi muncim, nu gândim”. Ultimul era o dublă ofensă la adresa a două categorii socio-profesionale. Mai întâi, o jignire (promovată de forţele manipulatoare ale maselor naive de proletari), dar şi o auto-jignire, asumată, a înşişi muncitorilor, care, la o primă lectură, se identificau în categoria celor care nu gândesc, ci doar muncesc, care acceptau, senin, că munca nu presupune gândire. Şi păreau că o fac sau chiar o făceau cu o nedisimulată mândrie proletară. Mai profund însă, la nivel social, ideologic şi filosofic, „nu gândim” avea şi un substrat ironic, dispreţuitor la adresa celor care, în viziunea aceloraşi eminenţe cenuşii, doar pretindeau că gândesc, fiind în realitate doar trântori şi profitori. În al doilea rând, o jignire la adresa intelectualilor, despre care se acredita ideea că, gândind, nu muncesc, că activitatea gândirii şi creaţia intelectuală nu comportă un efort semnificativ, şi, nici într-un caz, unul susceptibil de a fi pus sub auspiciile muncii. Reducând la esenţă, se ajungea la două ecuaţii: „muncitori” egal „harnici” şi „vrednici”; „intelectuali” egal „trântori” şi „paraziţi”. Secundar, în context, prin sloganul rimat şi ritmat, plăsmuit în laboratoarele specializate în manipulare, se absolutiza ceva, totuşi, relativ: că toţi muncitorii muncesc şi toţi intelectualii gândesc. Ceea ce nu corespundea, nici atunci, şi nu corespunde nici acum (ori mai ales acum) realităţii. Şi în trecut erau muncitori care trăgeau mâţa de coadă – muncind, cum avea să se spună ulterior, în capitalism, „ca la stat” –, pentru că leafa (bună sau foarte bună) era, oricum, asigurată. Şi atunci existau intelectuali sau aşa-zişi intelectuali care, într-adevăr, nu munceau, dar nici nu gândeau. Ambele categorii populează şi azi circul social al realităţii româneşti.

Depăşită fiind epoca istorică de geneză a noii democraţii româneşti, în deplină libertate şi capitalism înfloritor, după ce am reformat domenii vitale ale ţării, precum economia, justiţia, educaţia, sănătatea, cultura etc., propunem, în spiritul corectitudinii morale şi politice (tot trăim sub imperiul sintagmei „political corectness”), să reformăm şi Ziua de 1 Mai, la nivelul accepţiunii şi al receptării sintagmei care o identifică în mentalul colectiv. E un act necesar, de justiţie istorică. În definiţia „cei care muncesc” să intre şi aceia care, în mod tradiţional, nu au „vocaţie” pentru această identitate socială şi profesională, intelectualii, plasaţi, istoriceşte vorbind, la antipodul proletarilor, adică în tagma trântorilor şi, mai mult decât atât, în cea a duşmanilor muncitorilor, a celor care, alături de patronii hămesiţi şi burghezii nesătui, într-un fel sau altul, sug, şi ei, sângele poporului. În felul acesta, vom elimina şi ultimele rămăşiţe de mentalitate privitoare la conştiinţa şi lupta de clasă, care au angrenat, aproape un secol, un sistem politic şi au modelat o jumătate de lume. Este o reformă de abordare perfect posibilă în realitatea românească de azi, care oferă condiţiile propice acestei „schimbări de paradigmă”.

Dacă mergem însă mai departe şi privim lucrurile în evoluţia lor, nu putem să nu sesizăm un risc, o tendinţă spre cealaltă extremă, care se întrevăd la orizont. Categoria muncitorilor se subţiază tot mai mult, pe fondul dispariţiei industriei româneşti („o gramadă de fier vechi”, cum avertiza cineva în anii de început ai marilor prefaceri economice, chiar când era nou-nouţă şi super-tehnologizată – vezi aceeaşi platformă IMGB), foştii proletari se convertesc la agricultură, cules de căpşune sau activităţi antreprenoriale de anvergură (buticuri, comerţ în pieţe, transport de marfă). În acelaşi timp, cealaltă categorie, hulită, blamată şi dispreţuită, a intelectualilor, este în plină creştere şi expansiune. În virtutea unei receptări populare, calitatea de „intelectual” ţi-o conferă diploma de studii. Dacă ai studii universitare, eşti intelectual. (Despre aceasta, cu altă ocazie). Cum azi sunt tot mai mulţi posesori de diplome de licenţă, masterat şi doctorat, România, ţară depopulată de proletari în ultimele decenii, se populează, progresiv, cu „intelectuali”. Asfel că – răzbunare istorică a unei categorii tolerate lângă masa celor murdari de vaselină şi cărbune, sarcasm al istoriei capricioase – Ziua de 1 Mai ar putea, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să se redefinească drept: „ziua celor ce gândesc (vorba vine – în unele cazuri)”. Cu alte cuvinte, s-ar putea referi mai mult la „intelectuali”, în progresie numerică şi socială, şi, din ce în ce mai puţin, la proletari, aflaţi în accentuat declin, categorie pe cale de dispariţie.

 Sorin Ivan