Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » 150 de ani de învățământ puieștean

150 de ani de învățământ puieștean

 Profesorul Constantin Gherghescu (n. 1954), absolvent al Facultății de Litere a Universității Al.I. Cuza din Iași, promoția 1982, este autorul unui amplu studiu monografic intitulat 150 de ani de învățământ puieștean (Editura Junimea, Iași, 2018, 360 p.). Adjectivul puieștean este derivat de la Puiești, târg străvechi, aflat pe actualul teritoriu al județului Vaslui. Monografistul notează scrupulos: „Prima atestare în scris a unor localități de pe teritoriul de astăzi al comunei Puiești apare încă din 1431“… Rădăcinile istorice sunt, așadar, adânci și durabile.

Cartea este organizată după un plan consacrat de tradiția cercetărilor monografice: cadrul geografic (harta comunei, desenată de prof. Viorel Cruceanu) incluzând așezarea, geologia (din păcate, în zonă nu s-au efectuat foraje de adâncime), relieful, clima, hidrografia, vegetația. Mai bogate în informații sunt datele istorice, urmărite într-o diacronie semnificativă, începând cu neoliticul, ilustrat de un inventar caracteristic de unelte, arme, obiecte casnice, monede și ceramică. Sunt urmărite atent evoluția socio-economică a așezărilor din partea locului și dinamica populației. Locuitorii făceau distincție între autohtoni (numiți perjari, cojeni, moldoveni) și cei veniți din alte părți: ungureni, bârsani, bietcari, poenari, munteni, sârbi, lipoveni, bulgari, bejenari. Monografistul remarcă rezonanța munteană a unor toponime, fără a formula însă o explicație plauzibilă: Mocani, Fulgu, Călimănești, Fântânele, Rotari, Cetățuia, Iezer. Târgul Puiești este întemeiat relativ târziu, în 1839, de către Mihail Sturdza Voievod. Scopul străveziu a fost acela „de a pune în valoare moșia mănoasă aflată la vestul satului Puiești, poziție strategică de întâlnire a intereselor marilor comercianți“ (p. 27).

Un capitol amplu este consacrat începuturilor învățământului puieștean, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul cărții ne oferă un reper temporal (1868), strict orientativ; de atunci au trecut exact 150 de ani. Cercetând atent arhivele, consultând lucrări de specialitate în domeniul istoriei, geografiei, sociologiei, demografiei, învățământului, Constantin Gherghescu recompune tabloul multiform al zonei Puiești, furnizând detalii revelatoare și imagini de epocă: școala din Puiești-Târg, construită între 1877-1884, clădirea fostei judecătorii (actualmente cabinetul medicului de familie), clădirea spitalului, o inscripție pe o bârnă la intrarea în biserica de lemn Cetățuia ș.a. Sunt reproduse documente oficiale, situații statistice, rapoarte ale revizorilor școlari, prima promoție a Școlii normale de învățători (1870-1874), o pagină de catalog cu notele și absențele elevilor de la școala din cătunul Lălești, clasa I, tabloul comemorativ al ostașilor din comuna Puiești căzuți în Războiul de Independență (1877-1878), state de plată, lista manualelor școlare ș.a.

Cu o minuțiozitate împinsă la pedanterie, autorul urmărește mișcarea personalului didactic în fostul județ Tutova și cu precădere în ținutul Puieștilor, sarabanda schimbării dascălilor, precum și a revizorilor și subrevizorilor școlari. Sunt urmărite atent și probate cu documente examenele pe care le susțineau elevii pe traseul școlarității, calificativele obținute. Considerațiile adiacente se refereau la numărul de copii care frecventau școala (relativ redus) în raport cu cei rămași pe dinafară. În perioada Primului Război Mondial crește absenteismul școlar ca efect al mobilizării. La 15 august 1916, ministrul instrucțiunii, I.G. Duca, transmite o circulară tuturor prefecților spre a fi comunicată școlilor din județe. Învățătorii trebuiau să spună elevilor: „România intră în luptă pentru a pune capăt suferințelor de veacuri ale fraților noștri de peste munți și din Bucovina“ (p. 80). Criza alimentară provocată de război obligă școlile să cultive toate suprafețele pe care le dețin. Elevii strâng plante medicinale: mușețel, floare de tei, frunze și flori de măselariță, coada-șoricelului ș.a. Învățătorii erau îndemnați să se intereseze de soarta tinerilor refugiați în comună și studiile acestora. Multe adrese se referă la nevoile administrative ale unităților școlare: văruirea pereților, repararea ferestrelor și a gardurilor etc.

După reforma agrară din 1921, situația funciară și materială a multor familii s-a îmbunătățit simțitor; crește interesul pentru învățătură și încep să apară absolvenți de patru clase care urmează școli secundare de meserii și chiar facultăți. Se construiesc școli noi și crește interesul pentru frecvența copiilor. Din nefericire, localurile unor școli sunt afectate puternic de cutremurul din 1940. „Conform Apelului Ministerului Apărării Naționale, toți membrii corpului didactic erau rugați a face o vie propagandă printre săteni, arătându-le sfânta datorie ce o au de ajuta ostașii care se găsesc în Transnistria cu obiecte de îmbrăcăminte“ (p. 101). Învățătorii se conformează.

După a doua conflagrație mondială, reluarea cursurilor s-a făcut într-un context social-politic tensionat, provocat de secetă și foamete. Legea pentru reforma învățământului din 1948 avea să șteargă tradițiile școlii românești, ducând inevitabil la modificarea întregului sistem educațional. Autorul urmărește cu acribie schimbările dramatice din societatea românească și consecințele directe asupra procesului de instrucție și educație. Documentele oficiale, rapoartele de activitate, dările de seamă, sintezele statistice oferă o imagine obiectivă asupra stărilor de lucruri postbelice. Începe procesul de înregimentare politică a cadrelor didactice și, prin acțiuni specifice, a elevilor.

Un subcapitol edificator este dedicat cercurilor culturale și conferințelor pedagogice cu învățătorii, menite să contribuie la perfecționarea profesională. Nucleul tematic esențial al monografiei îl constituie destinul Liceului Puiești pe intervalul temporal 1962-2017. „Comitetul Executiv al Sfatului Regional Iași, cu adresa nr. 17661/16.VI.1962, făcea cunoscut prin Sfatul Popular al Raionului Bârlad, Secția învățământ, că în anul școlar 1962/1963 va lua ființă în comuna Puiești o școală medie, care va funcționa cu dotare de la 1 septembrie 1962, cu clasa a VIII-a. Această școală avea să devină Liceul teoretic Puiești“ (p. 145). În spiritul tradițional știut, autorul ne oferă lista primei echipe didactice, compusă din 22 de persoane, și urmărește procesul complex al dotării și devenirii instituției peste timp. Greutăți, tribulații, avataruri, închistări dogmatice: internatul se înființează greu, sunt dificultăți în aprovizionarea cu alimente. Meniul din 3 octombrie 1962 era următorul: dimineața – ceai cu pâine; prânz – borș cu fasole, fasole prăjită și mămăligă; seara – fasole prăjită cu mămăligă (sic!). Liceul n-a avut un local propriu decât din anul 1964. Internatul funcționa într-un spațiu închiriat: trei camere pentru 40 de fete și o cameră pentru 13 băieți; se folosesc paturi suprapuse, „cubajul fiind necorespunzător“. Lipsesc lighene, găleți, oale, cratițe, cuțite și pahare, magazia de alimente este improprie, spălătoria nu este dotată cu cele necesare, iar școala rămâne adesea fără curent electric. Lipsesc profesorii calificați pentru limbi străine, fizică, chimie, educație fizică. Ce ar zice un adolescent emancipat de astăzi în fața acestei realități crude?

Autorul notează ironic: „Exigența inspectorilor metodiști de la regiune pare azi hazlie“ (p. 157). Ei înregistrau totul cu o pedanterie chirurgicală, dar nimeni nu acționa pentru remedierea situației. Ulterior, lucrurile s-au mai îmbunătățit, mai ales grație strădaniilor statornice ale unor directori destoinici și tenace. Detaliile sunt adesea savuroase. Printr-o decizie legală, liceului îi este transferat un autocamion, marca ZISS 153, fabricat în 1949, de culoare verde, cu o capacitate de 4 tone. Mașina avea la bord 332.290 km (sic!). Era… simpatizată de elevi și s-a dovedit fiabilă, transportând cantități importante de materiale.

Monografia reproduce fotografia promoției 1970 a liceului. Cunoscătorii pot avea nostalgii peste timp. Sunt urmărite pas cu pas evoluția liceului, dotarea materială, construirea unui nou local, repartizarea în producție a absolvenților școlii profesionale ș.a. „Activitatea educativă se realiza în spirit comunist, evidențiindu-se organizația UTC din liceu și participarea elevilor în tabere de muncă“ (p. 179).

Seria de directori ai liceului este deschisă de prof. Aurel Vesel (1962-1976), urmat de Petruș Andrei (1976-1982), Vasile Vieru (1982-1986 / 1987-1998 / 2003-2004), Elena Popa (1986-1987), Livia Andrei (1983-2000), Petre Popa (1990-1996), Ortansa Barbu (1998-2003), Constantin Gherghescu (2004-2017). Ei fac în monografie mărturisiri de suflet, își autoevaluează activitatea, contextualizează obstacolele întâmpinate, au nostalgii, se raportează la contemporanii pe care i-au avut alături, călătoresc în memorie și se lasă copleșiți de amintiri.

Târgul Puiești a dat culturii noastre câteva personalități notorii, legate prin naștere sau prin destin de aceste locuri: dirijorul și compozitorul Gheorghe Cucu (1882-1932), scriitorul Felix Aderca (1891-1962), preotul, profesorul, eseistul, memorialistul Ștefan Vasiliu (1908-1971), universitarul Nicolae I. Popa (1897-1982), poetul Lucian Vasiliu (n. 1954), poetul Petruș Andrei (n. 1946), magistratul Ioana Dragomir (n. 1948), umoristul Ion Moraru (n. 1951), jurnalistul Ben Todică (n. 1952), stabilit la 27 de ani în Australia ș.a. Câțiva absolvenți ai liceului puieștean au făcut cariere strălucite în magistratură, medicină, învățământ, sport, matematică, jurnalism. Evocări sentimentale, însemnări pasagere, crochiuri, medalioane etc. întregesc sumarul volumului care se încheie cu seria absolvenților în succesiunea anilor de studiu.

Rod al câtorva ani de muncă, monografia profesorului Constantin Gherghescu se întemeiază pe cercetarea de arhivă, pe documente și informații oficiale, ceea ce nu exclude, ici-colo, voluta afectivă, judecata liberă și notația impresionistă. Un târg marginal, de pe o „vâlcea mitică a plângerii“ – cum i s-a spus folcloric – în care conviețuiau pașnic mai multe grupuri etnice și și-au împlinit destinul, este aici reînviat documentar și predispune cititorul la meditație și la visare.

 Teodor Pracsiu