Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » 2015. Anul punctului de inflexiune

2015. Anul punctului de inflexiune

1-pag-1-tabletaEducaţia e „nucă tare”. Politicienilor le e frică de ea. Multor profesori le e frică. Multor părinţi şi elevi le e frică. Încă. Din necunoaştere sau din interes. Pot înţelege sentimentul omenesc de teamă faţă de schimbare. Dar frica nătângă, asemenea celei din pilda drobului de sare, devine inacceptabilă când subiectul său este încremenirea Educaţiei în starea sa curentă. Timpul fricii a trecut. E timpul curajului. E clipa noastră astrală.

Prin „clipă astrală” înţeleg următorii patru ani de-acum înainte, adică 2015, 2016, 2017, 2018. O variantă de lucru pragmatică poate fi următoarea:

• În 2015 şi 2016 consfinţim consensul politic şi social privind schimbarea paradigmei Educaţiei, definim proiectele transformaţionale, planificăm riguros procesul de schimbare şi îl legiferăm fără cusur;

• În 2017 şi 2018 pornim proiectele în şcoli, asumându-ne curajos menirea noastră istorică.

Până în 2020-2024 consolidăm bunele practici, învăţăm din ceea ce nu vom face bine (erorile sunt inerente în orice transformare istorică de sistem public) şi extindem transformările ireversibile la scara întregului sistem. Număr zece ani deosebit de importanţi, care încep cu primii patru, critici.

Rostul textului de faţă este de a „gândi cu voce tare”, punând în discuţia breslei profesioniştilor trei dimensiuni strategice, complementare şi interdependente, ale transformării de sistem a Educaţiei.

1. Asumarea politică deplină. Dacă decidenţii politici trădează din nou acum, aşa cum au trădat în 2008, Pactul Naţional pentru Educaţie, atunci eşecul este garantat din start. Este rostul procesului politic post-16 noiembrie 2014, de a veghea cu străşnicie la strunirea derapajelor ipocriziei şi dublului discurs de tipul ne facem că facem, şi este rostul nostru, al celor cărora ne pasă, de a ne îndeplini responsabil rolul de „câine de pază” al acestui proces alunecos, care de atâtea ori până acum a trădat nu doar Educaţia, ci multe alte mari proiecte de ţară – altfel, nu am fi unde suntem acum.

2. Definirea corectă a cadrului strategic. Schimbarea de paradigmă în absenţa conversaţiei despre VALORILE cultivate în şcoală este imposibilă – atât conceptual, cât şi structural, fie că vorbim de curaj, integritate, patriotism, respect faţă de sine şi de cei din jur, asumare a învăţării la nivel individual etc. La fel, schimbarea de paradigmă este imposibilă tehnic, în absenţa proiectelor transformaţionale care dau viaţă valorilor, odată acestea definite şi acceptate de societate. Trei sunt proiectele menite să schimbe comportamentele din şcoală şi, pe această bază, să schimbe deprinderile şi apoi să genereze atitudini noi, respectiv noi mentalităţi: o ARHITECTURĂ CURRICULARĂ nouă; o ARHITECTURĂ DE RESURSE UMANE nouă; şi o ARHITECTURĂ INSTITUŢIONALĂ nouă. Punct de pornire în definirea şi dezbaterea publică necesară a cadrului strategic, de pildă aici: http://adevarul.ro/blogs/marian.stas#.

3. Coexistenţa temporară obiectivă a noului model educaţional şi a celui curent. Precedentul introducerii clasei pregătitoare în învăţământul de stat a demonstrat clar că nu toate şcolile din România au fost pregătite să înceapă la ordin în aceeaşi zi, decizia generând multe tensiuni şi tendinţe de respingere a unui demers bine-venit, în esenţa sa. Cu atât mai necesară devine înţelepciunea de a da răgazul necesar tranziţiei de la vechi la nou unui întreg sistem hiper-inert prin definiţie, atunci când sistemului îi vine sorocul celei de-a treia transformări istorice, cum este cazul de faţă. Eu estimez un interval de patru-opt ani până când întreg sistemul public va fi făcut tranziţia tehnică la noua arhitectură funcţională, aferentă cadrului strategic enunţat anterior.

Nu glumesc deloc atunci când afirm că Educaţia este de departe „nuca tare”, cea mai tare, a schimbării paradigmei României. În 25 de ani, niciun preşedinte, niciun prim-ministru şi niciun guvern nu au reuşit performanţa. Fie n-au vrut, fie n-au ştiut, fie n-au putut, fie nauvrutnauştiutnauputut, toate la un loc. Evident, m-aş bucura ca preşedintele învestit de curând să ofere această probă de leadership excepţională în mandatul său. Judecând după discursul rostit în Parlament, îndrăznesc să cred că va reuşi acolo unde toată clasa politică s-a împotmolit ruşinos şi a eşuat lamentabil. Acesta este testul meu de turnesol pentru exerciţiul de leadership al Administraţiei Prezidenţiale, sezonul 2014-2019.

Probabil că de aceea s-au poticnit în Educaţie toţi preşedinţii, toţi prim-miniştrii şi toate Guvernele României de până azi: în fond, n-au iubit cu adevărat şi n-au vrut din răsputeri, cu mult mai presus de ei înşişi, Educaţie adevărată pentru România adevărată. Şi atunci Educaţia le-a explodat mereu în faţă, cu o forţă formidabilă, pe măsura trădării şi batjocoririi ei de către clasa politică, în primul rând.

Drept pentru care anul de graţie 2015 are a intra în memoria noastră colectivă drept anul punctului de inflexiune. Este clipa în care, ca naţie, încetăm să mai trişăm istoria şi începem să ducem şcoala din secolul XX în secolul XXI, acolo unde România e acum. Este clipa în care, ca breaslă, încetăm să mai girăm forme fără fond şi croim o şcoală pe bune, pentru două-trei decenii de-acum încolo. Este clipa în care, ca oameni oneşti cu noi înşine şi cu Patria care ne-a dat viaţă, închidem pentru totdeauna un capitol cenuşiu al şcolii ca sistem, adică un ultim sfert de veac care n-a dus mai nicăieri, şi ne punem laolaltă minţile şi inimile întru împlinirea celui mai fascinant Proiect de ţară: schimbarea paradigmei Educaţiei.

În 2015, voi continua să fiu „protestatarul civic”, analizând procesul transformării şcolii ca sistem şi salutându-l ori sancţionându-l, după caz. Ca şi în 2014. Ca şi în 2013. Ca şi în 2012. Cât va fi nevoie.

Mai avem încă totul de făcut până la întâlnirea noastră demnă cu istoria, la 1 Decembrie 2018.

Eu am încredere că, împreună, reuşim.

Dr. ing. mat. Marian STAŞ, MPA