Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Festivismul școlar

Festivismul școlar

Festivism scolar

Spre finele anului școlar parcă toate evenimentele se precipită și timpul se accelerează brusc; elevi, părinți și cadre didactice trec la ritmul trepidant de existență, simt presiunea lui Cronos și vor să bifeze cât mai multe acțiuni de pe agenda momentului. Se dau teze, se fac evaluări finale (sumative), se clarifică destinul școlar al leneșilor (promovare ori corigență), se stabilesc ierarhiile interne, premianții și șeful/șefii de promoție, se definitivează sarcinile și lecturile verii etc. Elevii claselor terminale (a VIII-a și a XII-a) își intensifică pregătirile în vederea promovării examenelor naționale, care le deschid drumul spre ruta liceală, respectiv spre facultăți. Este o agitație inerentă, de bun augur și în fond necesară.

Dintr-o perspectivă idilică, totul este chiar frumos și emoționant. Din păcate, tevatura școlară este dublată de una a festivismului cotropitor, expansionist, stresant, și acesta inevitabil. Încă din aprilie (sic!) se deschide „stagiunea” banchetelor concepute pentru fiecare palier școlar, de la grădiniță până la emancipatele clase a XII-a. Noi, românii, avem o irepresibilă vocație a distracției, care pare cheia de boltă a existenței cotidiene. Cine n-a auzit de banchetele claselor a IV-a, obligatorii în logica zilei fiindcă marchează triumfal finalul ciclului primar și deschid orizonturile gimnaziale? Câte emoții ale posesivelor mame și ale inimoaselor doamne învățătoare! Câtă energie curată pusă la bătaie pentru costum, flori, muzică și gustări! Încă mai spectaculoase sunt banchetele gimnaziștilor terminali, desfășurate cu pompa necesară în restaurante șic, desigur, cu o cheltuială consistentă și cu un program nocturn până la ore mici. Vedetele clipei sunt domnișoare de 15 ani, pe care le poți confunda ușor cu fete de liceu avansat: coafuri fanteziste, machiaj adecvat, rochițe evanescente, scurte, medii ori lungi, cu poale inegale, obligatoriu un umăr dezgolit și nelipsiții pantofi de firmă, cu tocul cât Everestul, ceea ce imprimă mersului cadența cocostârcilor. Mai spectaculoase sunt, desigur, banchetele liceenilor la finele școlarității, potențate de maturitatea (majoratul) actorilor principali și de pragul psihologic pe care îl trec acum. Orașele de domiciliu nu mai sunt satisfăcătoare și atunci, eliberați de complexe agasante, liceenii pleacă spre varii destinații turistice, departe de ochii părinților, în dulcea și fascinanta Românie. Acolo se pot desfăta în voie în compania alcoolului și tutunului, în țipătul… decibelilor, în căutarea aventurilor de-o noapte și a senzațiilor tari. Nu este departe clipa când banchetele vor depăși granițele țării, în tentativa europenistă a tinerilor de sfidare a limitelor. În „cavalcadă”, vin la rând serbările școlare, inițiate după un calendar haotic, adică necorelat și necontrolat de nimeni, chiar cu multe săptămâni înainte de încheierea oficială a anului școlar. În orașe (mai mari sau mai mici) casele de cultură sunt luate cu asalt de către școlile gimnaziale; momentele artistice sunt adiționări întâmplătoare de numere fără selecții prealabile, fără o axă, fără o idee coagulantă, cu vecinătăți… tautologice (dans după dans, urmate de… dans), fără prezentatori și cu amplificatoarele la maximum; reacțiile sălii sunt cele de discotecă: țipete, fluierături, mișcări din mâini și din picioare, un du-te-vino permanent din sală pe hol și de pe hol în sală, întuneric, înghesuială, căldură, aer irespirabil, disconfort; durata standard a serbării: peste trei ore. Nicio învățătoare nu concepe să lipsească elevii ei din scenă, nicio profesoară cu har de îndrumător nu taie ceva din programul asumat, așa încât expresivitatea, vibrația, emoția, fiorul artistic se topesc în cele din urmă într-un ghiveci indigest și obositor. Doar implicarea afectivă a publicului (elevi, părinți, rude, profesori) salvează serbarea de la eșec.
Un spectacol al adolescenței alintate este defilarea liceenilor prin urbe, în costume ale studenției tradiționale (togă și robă), urmând un traseu pe care directorii liceelor l-au stabilit riguros cu primarul; nu lipsesc din scenariu forțele de ordine, chemate să asigure liniștea cetățenilor – liceenii, dintre care unii, plictisiți de așteptare, se descotorosesc de echipamentul festiv și se răcoresc în grupuri la o bere. Marșul prin oraș se încheie într-un punct strategic dinainte fixat, unde invitați, profesori și elevi rostesc discursuri bine simțite, proiectând totul într-un viitor rozaliu-edenic. Presa scrisă și audio-vizuală este prezentă la datorie, imortalizând momentele-cheie pentru istoria locală. Toate aceste serbări, banchete, defilări, cursuri festive, premieri, mese colegiale etc. sunt mult cronofage și mutilează orarul școlar. Dar cine mai are timp să bage de seamă acest detaliu insignifiant? Forța modei este mai presus de toate. Spiritul veacului ne obligă să fim emancipați, post-moderni, dezinhibați, europeni, planetari. Nu contează că unor cârcotași totul li se pare mimetism ridicol, izmeneală adolescentină, triumful formei în dauna fondului. Adolescența este minunată, zările senine, viitorul luminos!
Festivismul școlar n-ar trebui să excludă rigoarea, planificarea, un calendar strâns și o logică în toate, pentru a nu dilua până la rizibil sensul învățării la final de an. Chermesele au rațiunea lor, dar după încheierea cursurilor. Serbările finale se pot concentra ca substanță și ca derulare pe zile pentru a nu bulversa semnificația școlii ca instituție de educație. Lălăiala mioritică poate fi înlocuită cu spectacole cochete, concentrate, expresive, iar festivismul se poate astfel salva de la căderea în derizoriu.

Teodor PRACSIU