Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Didactica » Abordări inter- și transdisciplinare ale învăţării

Abordări inter- și transdisciplinare ale învăţării

Rezumat: Proiectarea inter sau transdisciplinară nu va conduce la „desfiinţarea“ disciplinelor şcolare, acestea vor continua să existe în planurile de învăţământ, dar „permeabilizate“ şi interconectate

Cuvinte‑cheie: învăţământ, interdisciplinar, transdisciplinar, abordare integrată, complexitate, pluridisciplinaritate

Motto: „Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline.“ (J. Moffett)

Societatea în care trăim şi în care vor trăi copiii pe care îi pregătim are nevoie de oameni care să gândească interdisciplinar, care să treacă cu uşurinţă de la un domeniu la altul şi care să‑şi îndeplinească cu succes rolurile sociale pentru care sunt pregătiţi.

Un învăţământ interdisciplinar poate să‑i ajute pe copii să dobândească o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale şi să distingă mai uşor scopurile de mijloace. Conexiunile interdisciplinare nu sunt univoce, în sensul că fluxul de informaţii are o singură direcţie spre o anumită activitate; comunicarea se desfăşoară în ambele direcţii, de la un tip de activitate la altul şi invers. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nicio disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături intre discipline. Interdisciplinaritatea apare ca necesitate a depăşirii limitelor creatoare de cunoaştere, care a pus graniţe artificiale între diferite domenii ale ei. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt analizate separat.

 Actuala programă şcolară a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective la modelul centrat pe competenţe.

Competenţele‑cheie sunt definite ca fiind ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care trebuie dobândite, respectiv formate elevilor în cadrul acestui proces şi de care fiecare elev are nevoie pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Structurarea acestor competenţe‑cheie vizează atât unele domenii ştiinţifice, precum şi aspecte interdisciplinare şi transdisciplinare, realizabile prin efortul mai multor arii curriculare. Astfel, interdisciplinaritatea, în condiţiile actuale ale desfăşurării procesului de învăţământ, se impune ca o direcţie principală a „renovării“ activităţii profesorilor, atât în ceea ce priveşte conţinutul lecţiilor, cât şi metodele şi strategiile de lucru. 

Avantajele interdisciplinarităţii sunt:

• permite elevului să acumuleze informaţii despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii;

• clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

• creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;

• permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii;

• constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.

Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă. „Elevul viitorului va fi un explorator“, spune Marshall McLuhan. Pentru aceasta, el trebuie să fie conştientizat de importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, de importanţa realizării conexiunilor între diferitele discipline. Obiectivul fundamental al oricărui sistem educaţional este formarea la elevi a culturii generale. Organizarea unilaterală a informaţiei într‑un sistem rigid este însă total nepotrivită cu această intenţie. Aportul fiecărei discipline nu trebuie să se constituie în ceea ce este specific disciplinelor, ci prin ceea ce au acestea în comun, elemente transferabile, elemente care asigură caracterul general. În acest fel, prin educaţia, în care curriculumul depăşeşte barierele unei singure discipline, se vor forma competenţele specifice, dar şi transferabile, necesare dezvoltării personale a elevului (competenţa de a învăţa să înveţe, competenţe sociale, metodologice). Pe baza unei astfel de educaţii deschise şi flexibile se poate realiza specializarea profundă prin formarea unor competenţe generale durabile în timp.

Abordarea integrată, specifică transdisciplinarităţii, este centrată pe lumea reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează ele viaţa noastră. Abordarea transdisciplinară oferă elevilor cadrul formal adecvat pentru organizarea cunoştinţelor, este adecvată pentru toate nivelurile de abilitate intelectuală ori stil de învăţare, este în totalitate participativă, centrată pe elev, bazată pe experienţe anterioare, necesită utilizarea oricărui stil activ de predare, prezintă un înalt grad de complexitate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi metodologia de abordare, este mult mai ieftină decât predarea‑învăţarea bazată pe manuale şcolare, este permanent rafinată, actualizată, ca urmare a feed back‑ului utilizatorului de educaţie.

Concluzia este că proiectarea inter sau transdisciplinară nu a condus şi probabil nici nu va conduce la „desfiinţarea“ disciplinelor; acestea vor continua să existe în planurile de învăţământ, dar „permeabilizate“ şi interconectate. Organizarea învăţării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într‑o lume dinamică şi complexă, caracterizată de explozia informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiţionale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

Problemele concrete de viaţă, ce trebuie rezolvate zi de zi, au un caracter integrat și nu pot fi soluţionate decât apelându‑se la cunoştinte, deprinderi, competenţe ce nu sunt încadrate în contextul strict al unui obiect de studiu.

Pentru ca elevii zilelor noastre să facă faţă solicitărilor lumii contemporane, trebuie să le formăm capacitatea de a realiza transferuri rapide și eficiente între discipline, de a colecta, sintetiza și de a pune la lucru împreunăcunoştinţele dobândite prin studierea disciplinelor şcolare.

Dacă succesul şcolar este dat de performanţa elevului în cadrul contextelor disciplinare, succesul în viaţa personală, profesională și socială este dat tocmai de capacitatea de a ieşi din tiparul unei discipline și de a realiza conexiuni și transferuri rapide între discipline, pentru soluţionarea problemelor ivite.

Curriculumul integrat presupune o anumită modalitate de predare și o anumită modalitate de organizare și planificare a instruirii și produce o interrelaţionare a disciplinelor sau obiectelor de studiu, astfel încât să se răspundă nevoilor de dezvoltare ale elevilor.

Nivelurile integrării curriculare sunt monodisciplinaritatea și pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea).

Monodisciplinaritatea este centrată pe obiectele de studiu independente, pe specificitatea acestora, promovând supremația disci­‑
plinelor formale. Ușurință, deoarece se pot îmbina, în cadrul aceleiași lecții, elemente de citire/lectură, cu elemente de comunicare și/sau de construcție a comunicării.

Pluridisciplinaritatea se referă la situația în care o temă ce aparține unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă păstrându‑şi neschimbată structura și rămânând independente unele în raport cu celelalte.

 Bibliografie:

Petrescu, Paloma, Pop, Viorica, Transdisci­plinaritatea – o nouă abordarea situaţiilor de învăţare, Ed. Didactică și pedagogică, R.A., Bucureşti, 2007

Pălăşan, Toader; Crocnan, Daniel Ovidiu; Huţanu, Elena –   , în Revista Formarea continuă a C.N.F.P. din învăţământul preuniversitar, Bucureşti, 2003 

Molan, Vasile – Îndrumător pentru folosirea manualului de limba română, clasa a II‑a, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;

Ungureanu, Adalmina – Metodica studierii limbii române – învăţământ primar, Editura AS’S, Iaşi, 2003.

Prof. Raluca Ioana ȘIMONCA, Şcoala Gimnazială Gherţa Mică, Județul Satu Mare