Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Absolvent de şcoală românească, avantaj şi dezavantaj

Absolvent de şcoală românească, avantaj şi dezavantaj

Stereotipurile sunt arhicunoscute, performanţe ale unor elevi olimpici şi tineri absolvenţi le-au menţinut în actualitate şi în vacanţa care se încheie. Pot fi rezumate în câteva vorbe, zgândărite previzibil: „Olimpic(ă) la… (urmează un număr de discipline, în general, disparate ca domenii), admis(ă) la… (încă un număr, de universităţi «din afară»), ar vrea să studieze în România, dar numai dacă s-ar schimba ceva, adică să nu se mai predea atâta teorie şi atâtea lucruri nefolositoare”; „Gonit(ă) din institutele româneşti, lucrează pentru… şi a pus la punct o metodă care va revoluţiona…”; „Revenit în ţară după… (un număr de ani, dar nu mai mare de 10-15), găseşte sistemul de învăţământ românesc la ani-lumină…” Tot în mod stereotip, cauza distanţei este identificată în „lipsa motivaţiei”, iar soluţia apropierii este „să credem în noi înşine, pentru că resurse avem”. Şi tot în legătură cu şcoala, cu oameni şi opere ale lor despre care se învaţă în şcoală, străbat vremurile regrete fatale de felul: „Ehei, să fi trăit el la… (sau în)”; „Să nu fi scris în română…”; „Să fi aparţinut altei culturi…”; „Să nu fi fost român…”

Uite că în vacanţa asta am întâlnit un om care vorbeşte invers faţă de trend, faţă de formulele despre care se crede că certifică o anume apartenenţă. El porneşte de la aceeaşi vorbă, inclusiv ca intonaţie: „Ehei, să fi trăit eu la Paris…”, numai că mai departe o ia exact în sens contrar: „Aş fi ajuns într-o subsidiară. Pe când în România, cu aceeaşi şcoală, conduc azi cea mai…” Face parte dintre cei care cred în „dezavantajul” de a fi urmat şcoala în România şi de a valorifica cele învăţate pornind de la limba română. A cântărit şi a găsit că tocmai „ca să se realizeze” trebuie să rămână şi că exact plecând „nu s-ar fi putut realiza”. Nu a fost vorba despre sentimentalismele pe care manualele ni le întreţin de un secol şi ceva, cu „glia”, cu „numai aici”, cu „noi ca nimeni alţii”, ci a fost judecata cu capul pe umeri a propriei învăţături de carte şi a şanselor în calitate de absolvent pe piaţa forţei de muncă de acasă şi de afară.

Contrar impresiei, sunt şi concetăţeni de-ai noştri care-şi fac socoteala că e mai profitabil să rămână acasă după studii şi să-şi folosească pornind de aici ştiinţa de carte acumulată. Şi tot cumva contrar părerilor (e drept, mai ales celor de stradă şi de bancă-n parc), există oameni care vor să se întoarcă, să valorifice din ce au învăţat şi au strâns pe aici şi pe unde se găsesc momentan. Se înfiripă chiar o mişcare în sensul acesta. Au pus-o pe picioare câţiva tineri reuniţi sub genericul RePatriot. Cu o vorbă la modă, i se zice proiect. Aparţine Fundaţiei Romanian Business Leaders. Funcţional, este „o platformă de inspiraţie, consiliere şi informaţie, care îşi propune să faciliteze accesul românilor din străinătate la oportunităţile din ţară”. Organizează un summit anual (în octombrie va fi al doilea, după cel de anul trecut), mobilizează administraţii publice locale, încearcă să readucă împreună comunităţi, trage de mânecă autorităţi, iar peste toate, face educaţie.

Educaţia pentru acasă este cea care lipseşte azi cel mai mult; educaţia pentru apartenenţa ca stare firească. Pentru aducerea şi pentru menţinerea românilor acasă, în general, mai-marii ţării lansează tentaţii materiale sub formă de facilităţi şi propagandă preluată din generaţie-n generaţie, încât nici nu se mai ştie că vine din basme şi pliante. În schimb, nu fac educaţie pentru întoarcere şi rămânere aici, nu o fac în mod sistematic, programat, inclusiv cu manual, măcar pentru că e la zi discuţia despre manuale utile şi inutile. Şcoala noastră îşi face obiectiv măreţ din a-i învăţa pe elevi cum să înveţe şi este foarte bine-venit că face aşa ceva. În egală măsură şi cu aceeaşi preocupare, şcoala ar trebui să-i înveţe pe cei care trec prin ea şi cum să valorifice ceea ce învaţă. Provocările pe tema „ce ai schimba în sistemul românesc de învăţământ, dacă ar fi după tine?” şi „analizele fără menajamente” pe care vreun elev le postează referitor la şcoala noastră de azi rămân vorbe-n vânt, de mult previzibile prin repetare. Sistemul şi cei care-l conduc rămân cum îi ştim, inclusiv pe locurile parcă hărăzite în ierarhiile globale de profil. Schimbările se produc în timp, greu şi parcă întotdeauna prea puţin în bine. La zi sunt oameni (elevi, profesori, studenţi, părinţi), sunt şcoli, programe de studii, biblioteci, oportunităţi. Ce poate rezulta profitabil din cele de felul acesta? Cum pot fi judecate în propriul folos? Informaţiile pe care se tot spune că şcoala le livrează în exces şi creativitatea pentru a cărei dezvoltare se depun eforturi mari chiar nu sunt în măsură să învingă obstacole precum birocraţie, politizare, corupţie?

Florin ANTONESCU