Adeverim prin prezenta că…

„Am ajuns într-o lume paradoxală, o lume în care, în pofida faptului că putem auzi, vedea şi vorbi, suntem surzi, orbi şi muţi.“ (Andreea Russo)
Un sens al existenţei din ziua de astăzi este acela de a adeveri. Adeverim prin intermediul spuselor – mai rar sau mai puţin important, verba volant – sau prin intermediul scrisului – mai des, mai important, scripta manent. Astfel, spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti este înlocuit de arată-mi ce adeverinţe ai, ca să-ţi spun ce valoare ai
Pentru unii se pare că adeverinţa a devenit un stil de viaţă: pentru unii – a o produce, pentru alţii – a o deţine.
Dacă am dori să clasificăm adeverinţele, un criteriu de clasificare ar fi cel al necesităţii. Nu excludem faptul că există situaţii care reclamă adeverirea. Un alt criteriu de clasificare ar fi al suficienţei. În acest caz, nu există limitare a suficienţei. Am o ocazie, de ce să nu o fructific?
Ar trebui să existe deja avertismente ca acelea care semnalează importanţa consumului de apă – ce denaturare a unei nevoi de bază, hidratarea, dacă este nevoie de avertismente! – sau ca acelea care semnalează neajunsurile consumului de zahăr şi grăsimi; astfel, mesaje de tipul consumul excesiv de adeverinţe duce la tulburări de personalitate ar salva şi păduri, dar şi caractere.
Adeverinţa are putere. O afirmaţie pe care o susţinem prin simplu fapt că există, stilistic, un capitol destinat acesteia: stilul oficial (juridic-administrativ). Puterea este dată de faptul că hârtia suportă orice. Deci putem adeveri orice. În acest sens, puterea devine supremă pentru că putem adeveri adevăruri, dar şi neadevăruri.
Creatorul adeverinţei are putere. O afirmaţie pe care o susţinem prin analogie cu mecanismele de tip piaţă: balans între cerere şi ofertă… Mă întreb chiar dacă Dumnezeu n-ar fi mai credibil pentru unii dacă ar exista o adeverinţă în ceea ce-l priveşte…
Deţinătorul adeverinţei are putere. Această afirmaţie nu o mai susţinem. Unele lucruri nu trebuie adeverite. Intră la capitolul adevăruri de necontestat. Deşi a deţine o adeverinţă şi în acest sens…
Post-Scriptum
Autoarea citatului din debut evidenţiază o lume paradoxală, generată de a putea şi a fi… Eu consider că paradoxul nu există din două motive:
– (ne)auzul, (ne)văzul şi (ne)vorbitul sunt suplinite de scris, mai ales de deţinerea unui (în)scris;
– nu există o adeverinţă pentru aceasta.
Singurul paradox major ar fi puterea unei adeverinţe prin care se adevereşte inutilitatea oricărei adeverinţe.
Gabriel VRÎNCEANU,
director CCD Bucureşti