Socialize

Facebook
Home » Formare » Formarea formatorilor » Algoritmii profesionali, de la rutină la plictiseală

Algoritmii profesionali, de la rutină la plictiseală

12-1Traseul parcurs de un profesor urmând interesele zilei, de la cancelarie la o clasă, apoi la alta, la cancelarie din nou, poate la contabilitate, repede şi până la secretariat, un adevărat labirint de drumuri pe care, pentru a-şi atinge obiectivele curente, le va face… ar putea fi surprins din punct de vedere fizic, geografic sub forma unei hărţi pe care o parcurge inevitabil într-o zi obişnuită de muncă. Săptămâna care vine, conform orarului, drumurile se vor repeta. Concluzia se impune de la sine: rutinele sunt inevitabile. Oricât de mult am aprecia stilul deschis, creativ, gândirea divergentă, nu avem cum să ne eschivăm de la persuasiunea rutinelor.

De multe ori, ne mărturisim unii altora ce ne supără, ce ne deranjează, ca şi cum astfel aspectele rele se vor diminua, iar şansa de a ne simiţi mai confortabil este mai bună. Dar, din păcate, efectul neintenţionat se produce, iar cele rele, în loc să se spele, cum spune o vorbă din popor, se amplifică şi tind să ia locul din faţă al realităţii noastre. De pildă, în lupta cu plictiseala ştim că o armă de temut este creativitatea, atitudinea deschisă către nou, spiritul de iniţiativă. Dar a da curs creativităţii la nivelul activităţii de zi cu zi rămâne o încercare. Aceasta pentru că obligativitatea parcurgerii minuţioase, la timp şi fără ezitare, a algoritmilor profesionali, prescrişi ferm prin fişa postului, nu lasă timp de manifestări inedite.

În fiecare oră de curs sunt anumite activităţi, care în mod constrângător se repetă. Înlănţuirea unor activităţi, modul tipic de a aborda conţinuturile de învăţare, demersurile făcute pentru a forma o anumită competenţă se articulează ca elemente importante, între care se stabilesc legături consistente, o adevărată structură, demnă să susţină edificiul didactic pe baze solide. Pe lângă acţiunile specifice domeniului de activitate, să le spunem birocratic-administrative, sunt, desigur, unele care decurg din particularităţile disciplinei predate. De exemplu, la disciplinele socio-umane o atenţie deosebită este acordată explicitării conceptelor, demersurilor care formează abilităţi de gândire critică, se urmăreşte realizarea unei sensibilizări prosociale spre problemele comunitare. Şi aceasta, dacă nu de fiecare dată, atunci suficient de des încât să fie uşor observabil.

Aşa se face că din discuţiile cu studenţii aflaţi în practica pedagogică reiese că ceea ce aceştia remarcă mai cu seamă sunt rutinele didactice. Ba mai mult, studenţii practicanţi se străduiesc să le reproducă chiar în stilul profesorului cu care lucrează. Când îşi susţin orele de predare, dincolo de strădania de a interacţiona firesc cu elevii, ridică inevitabil o oglindă în care profesorul îndrumător îşi regăseşte stilul didactic. Mai abrupt spus, se trezeşte pus faţă în faţă cu rutinele sale profesionale. Capcana psihică ar fi să se bucure, aşa cum facem de fiecare dată când recunoaştem ceva familiar. Totuşi, situaţia, departe de a fi confortabilă, este una dramatică: un bun prilej de conştientizare, întâlnirea cu rutinele limitatoare.

Această confruntare este cu atât mai impresionantă cu cât intră mai frecvent în contradicţie cu specificul disciplinei predate, faţă de care este necesară o anumită stare de spirit. Ne putem imagina cum un profesor îi reproşează unui elev: ai lipsit la lecţia despre sensul vieţii, sau îl atenţionează pe altul: păstrează liniştea dacă vrei să înţelegi cum e cu formarea caracterului. Profesorul cere să fie ştearsă tabla, să se deschidă retroproiectorul şi un geam, pune absenţele în catalogul clasic, apoi în cel electronic şi după toate acestea… anunţă clasa că tema de interes pentru ora respectivă este Fericirea.

Un coleg mai tânăr va susţine probabil că în pedagogia vocaţională profesorul se sustrage rutinelor. Totuşi, îi va răspunde un dascăl cu experienţă, trebuie să existe o anumită autodisciplină, rezultată din asumarea unor practici corecte şi probarea unor competenţe comportamentale derulate în spiritul profesionalismului. Adică, oricât de inspirată stare de spirit ai avea, nu poţi ignora rutinele profesiei.

Dezvoltăm comportamente formale, urmând o gândire verticală, cum ar spune Edward de Bono, urmărind să fim cât se poate de corecţi, ne fundamentăm analitic deciziile, care se doresc a fi raţionale, aplicăm într-un fel algoritmi profesionali. Desigur, Edward de Bono ne recomandă să ne îndepărtăm de gândirea verticală şi să abordăm ori de câte ori este posibil o gândire laterală (susţinând virtuţile acesteia în bine-cunoscuta lucrare cu acelaşi nume, publicată la Editura Curtea Veche, în 2006). Asocierile sunt promiţătoare: gândirea laterală este provocatoare, creativă, deschisă către nou, este intuitivă şi sensibil dispoziţională.

În corelaţie cu toate acestea, ştim, desigur, că acolo unde o gândirea convergentă vede o soluţie, gândirea divergentă găseşte mai multe. Ajută chiar şi la o creştere a rezistenţei la frustrarea determinată de incertitudine.

Intenţia didactico-pedagogică, larg acceptată, este formarea unor elevi creativi, curioşi şi curajoşi în investigarea unor perspective diverse asupra vieţii. Dar, pentru a atinge un astfel de scop, profesorul trebuie să fie şi el creativ, nu doar un practicant conştiincios al algoritmilor profesionali.

În societatea industrială, abordările de tipul unei raţionalităţi rigide erau adecvate, cu algoritmii aferenţi cu tot. Activitatea repetitivă, strict monitorizată, se armoniza fericit cu creşterea productivităţii muncii. Dar în societate informaţională de astăzi, în care ştim că şansa de a configura răspunsuri adaptative la schimbările aşa de dinamice este dată doar de abilitatea de a fi creativ – o întrebare apare în mod firesc: cum ne raportăm la constrângerile algoritmilor profesionali?

Dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti