Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Alungarea cărţii din şcoală

Alungarea cărţii din şcoală

Educaţia copiilor în accepţia ei complexă – mers la şcoală, învăţătură de carte, creştere sănătoasă – ocupă actualitatea unei părţi considerabile a interesului public, chiar dacă ne găsim în plină vacanţă. Din nefericire, exprimarea interesului se face dominant prin respingerea fiecăreia dintre componentele enumerate ca formând accepţia educaţională: să fie mers la şcoală fără înscriere la şcoală, învăţătură de carte fără cărţi şi sănătate fără apărarea sănătăţii. Fiecare constituie câte o temă în sine. Fiind larg populare şi aparent accesibile, au căpătat rapid generice prin care sunt identificate la nivelul uzului cotidian: „Manualul de educaţie fizică“, „Refuzul vaccinării“, „Lipsa de la înscriere în clasa pregătitoare“. Fără legătură formală între ele, au în comun respingerea care ne trage considerabil în jos, ducându-ne într-o înapoiere specifică unor medii şi vremuri din care credeam că se fac eforturi ca oamenii să fie scoşi, nu în care să fie afundaţi. Nu este vorba despre un anume manual, vaccin, înscriere. E vorba despre „aruncarea“ cărţii, a vaccinului, a înscrierii.

Din activismul care cere „presing“ asupra oricărui primar ori ministru activ şi vocal (adică ironie şi „demascare“ la orice decizie, declaraţie şi postare, „strategii“ maselor considerând că abordarea asta jovială prinde), s-a născut „poanta“ cu „i-auzi: manual la educaţie fizică!“ În acelaşi spirit, s-au găsit manuale pentru dirigenţie, iahting, sărituri în apă, o mulţime de culte religioase, minorităţi etnice etc. Fără clipire, au fost numite „glume făcute pe spinarea copiilor“, „aberaţie“, „forme fără fond, menite a înşela opinia publică“, nu pe baza cercetării conţinutului, ci, pur şi simplu, pentru că există. Incompatibilii cu domeniul educaţional au reiterat stereotipuri de felul învăţământul trebuie să pună accent „pe acumularea de competenţe-cheie, cu adevărat utile în formarea profesională a elevului“, pe „formarea caracterului viitorilor cetăţeni“ etc. De-a dreptul paranoic, s-a ajuns la idei în legătură cu care, nici vorbă, nu a fost să fie luate în discuţie, precum „teme pentru acasă“, „sportul obligatoriu la examenul de bacalaureat“, găsindu-se că aşa ceva „este halucinant“. În derâdere s-a scris despre „excepţionalul manual de Educaţie Fizică şi Sport şi anexele, opere săvârşite de recunoscuţi oameni de ştiinţă a sportului“, diletant şi jignitor, ignorându-se că acei oameni chiar există. Pasul următor s-a produs clar în zona gravităţii, adică s-a făcut de-a dreptul elogiul inutilităţii ştiinţei de carte: „Am făcut sport de performanţă fără manual“, „Sportul e teoria chibritului“. Deja este mult şi este îngrijorător: în plină reformă educaţională, cu omenirea lansată spre societatea bazată pe cunoaştere, spre industria 4.0 etc., la noi se porneşte susţinerea învăţăturii a ceva ce ţine de şcoală fără recurs la carte. Primesc astfel o solidă şi periculoasă încurajare promotorii şcolii făcute de altcineva decât de profesori, nu pe materii, ci informal, „holistic“ şi eventual acasă.

Consonant cu aceştia (frecvent, aceiaşi) se pronunţă cei care resping vaccinarea. E tot o formă de non-educaţie iresponsabilă în plină epocă de extindere a unor demersuri educaţionale necesare fără discuţie: „Educaţie pentru sănătate“, „Şcoala părinţilor“, „Să creştem sănătos“, „Dezvoltare armonioasă“ etc. Autorităţile mimează dezbaterea acolo unde nu ar trebui să stea la discuţii, iar în public sunt reverberate exprimări ilogice şi agramate de felul „cei care refuză vaccinarea trebuie să îşi dea acordul scris că refuză, dar, practic, legea nu obligă la vaccinare şi nu există alte repercusiuni“ (sic!). Şi în ceea ce priveşte educaţia antivaccin, absurdităţile galopante beneficiază de multiplicare generoasă, mai ales, de exemplu, dacă-l vizează pe prim-ministru, somat să se vaccineze în public, „după care vă dăm voie să aveţi opinii despre acest subiect“.

În aceeaşi ordine de idei este de luat în seamă cu îngrijorare un calcul lansat pe cale mediatică şi total ignorat, potrivit căruia câteva zeci de mii de copii s-au pierdut pe drum între sfârşitul grădinţei (în această vară) şi clasa pregătitoare (din toamnă); nu apar ca înscrişi mai departe, deşi primirea în clasa I fără clasă pregătitoare a fost permisă doar tranzitoriu, la intrarea în vigoare a prevederii referitoare la clasa pregătitoare, iar vremea aceea s-a dus. Or fi părinţi care nu ştiu? Sau care consideră (şi în contextul acesta) că au tot dreptul să decidă ei ce e mai bine pentru că al lor e copilul, nu al celor care au făcut legea? De obicei se spune că refuzul şcolarizării, abandonul şcolar, refuzul vaccinării vin din categorii de populaţie cu condiţii de trai precare, cărora li se pune un diagnostic nedrept de inferiori cu sensul „la ce să te aştepţi de la unii ca ăştia?!“ E discutabil dacă (numai) de acolo vin refuzurile, în condiţiile în care se aud lansate „bravuri“ de felul „mi-a zis că nu putem să-l înscriem dacă nu-i vaccinat; păi, nici nu vreau să-l înscrieţi!“
Cartea, ştiinţa se văd alungate cu patimă din şcoală, din educaţie şi din creştere, alungate în sine, pe considerentul că nu sunt necesare, că se poate şi fără ele, chiar că aşa trebuie – fără ele. Asta înseamnă, cum s-a mai spus, întoarcere cu secole în urmă, dar înseamnă şi fixare solidă în prezent, prin reconfirmarea arătată imposturii înşelătoare, cu chip de profesionalism care pretinde că s-a format pe cont propriu, în diverse împrejurări şi din surse considerate bune numai pentru simplul motiv că sunt la-ndemână.

Florin ANTONESCU