Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Analize există. Cine le ia în seamă?

Analize există. Cine le ia în seamă?

„Simularea pentru evaluarea naţională a elevilor de clasa a VIII-a reprezintă o adevărată «avanpremieră» a primului moment de evaluare semnificativ din viaţa unui elev, un examen important pentru parcursul şcolar şi profesional ulterior. În egală măsură, este o oportunitate de a familiariza elevii cu condiţiile unui astfel de examen, cu regulile de organizare/desfăşurare, cu tipul de subiecte/probe ce vor face obiectul Evaluării Naţionale.“

Aşa debutează o analiză făcută de specialişti ai Institutului de Ştiinţe Pedagogice privind simularea Evaluării Naţionale din 2016. Veţi zice că e necesar un asemenea „avertisment“ sau poate o punere în temă a ceea ce înseamnă pentru zeci de mii de elevi simularea anuală a examenului de admitere în clasa a IX-a. Nu e foarte lejer să înţelegem ce înseamnă un astfel de eveniment pentru un preadolescent/adolescent. Lumea adolescentului de azi nu ne este foarte cunoscută. O falie s-a ivit între copiii de azi de pe băncile şcolii şi cei mai mulţi dintre părinţii acestora. Banal, dar adevărat: experienţa celor două generaţii, de părinţi şi de copii, este substanţial, dramatic diferită. Pe de altă parte, factorul mediator sau mai degrabă comunicator, şcoala, este ea însăşi supusă unor forţe şi atitudini cărora ne e greu să le identificăm, uneori, un gen de cauzalitate care să intre într-o ordine convenabilă a ideilor.

 

Trecând însă la tema însemnărilor de azi, vom fi poate uşor surprinşi să constatăm că ISE a făcut o asemenea analiză în 2016. Este posibil ca ideile conţinute de o asemenea punere în context să fi fost cumva cuantificate în reflecţii generatoare de politici educaţionale. Asta la prima vedere, fiindcă la a doua vedere lucrurile sunt, ca de obicei, mai complicate, înainte de a fi simple. Plecarea şi venirea adesea intempestivă a miniştrilor din Berthelot înseamnă pentru cei care rămân (birocraţia ministerială şi a agenţiilor cvasiindependente) o cantonare într-o realitate al cărei ideal ar putea fi probabil formulat ca în cuvintele lui Farfuridi despre vestita lui revizuire… constituţională. Fireşte, birocraţiile sunt pretutindeni, nu doar la noi, indestructibile. Problema României de azi este că aceste birocraţii nu par dispuse să lucreze pe fond, să asigure continuitate, mai ales în acea realitate aiuritoare pe care o constituie schimbarea frecventă a miniştrilor Educaţiei. Aşadar, la întrebarea cine ar putea lua vreo decizie în ceea ce priveşte o preluare a ideilor analizei făcute de ISE, ca şi a altora similare, răspunsul e de aşteptat.

Dar ce observaţii au putut fi făcute la simularea din 2016? Nu înainte însă de o firească punere în scenă, din care nu lipseşte motivarea acţiunii: „În perioada martie-aprilie 2016, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a realizat o analiză a rezultatelor elevilor la simularea evaluării naţionale la clasa a VIII-a – 2016. Raportul urmăreşte să analizeze în detaliu rezultatele şi să formuleze o serie de recomandări care să conducă la o creştere a relevanţei acestor probe pentru elevi. Astfel, raportul oferă o oportunitate de a realiza unele reglaje pentru o mai bună orientare a eforturilor de învăţare, atât pentru Evaluarea din acest an, cât mai ales pentru anii următori“.

Între concluziile care s-au impus cu o anume pregnanţă, analiza consemnează: absenteism semnificativ la simulare (diferind totuşi de la un judeţ la altul), diferenţe de rezultate între probele de examen pe discipline de studiu, diferenţe pe sexe în performanţele elevilor, existenţa unui indicator important al performanţei asociat cu vârsta unora dintre elevi la momentul evaluării, determinate de situaţii precum repetenţie, întreruperi ale şcolarizării (boală, plecare în străinătate sau alte situaţii), înscrierea întârziată la debutul şcolarităţii etc., toate aceste cazuri având nevoie de sprijin suplimentar. În paranteză fie spus, asemenea programe de sprijin suplimentar sunt un lucru intrat în uzul şcolii, cel puţin la nivel formal, dar problema de fond este totuşi alta: în ce context se desfăşoară asemenea programe (voluntariat?). Şi de ce un profesor care din fericire/nefericire predă o disciplină evaluată naţional trebuie să desfăşoare o activitate suplimentară de acest tip, în condiţiile în care egalizarea retribuirii cadrelor didactice a rămas o constantă imperturbabilă a epocii anterioare lui 1989?

În sfârşit, oarecum de aşteptat, simularea din 2016 a consfinţit şi o realitate repetabilă: rezultatele din mediu rural au continuat să rămână într-o situaţie defavorizată în raport cu cele din mediul urban.

Trebuie spus că analiza vine şi cu propuneri de măsuri care ar putea ameliora fenomenul. Dar din nou se pune problema cum ajung informaţiile în cancelarie, presupunând acestea ajung cu adevărat la minister, cum ajung aşadar la profesori , dar şi la părinţi şi elevi. Şi ce efecte produc aceste informaţii.

Lăsând însă retorica de-o parte, trebuie observat, în acelaşi timp, că atâta vreme cât miza evaluării poate fi socotită, într-o valorizare relativ obiectivă, ca lipsită de importanţă pentru o categorie tot mai mare de elevi, efectul informării suplimentare poate fi considerat şi el minim sau chiar nul. Este deja un fapt axiomatic că nu vorbele ori soluţiile teoretice modifică, în primul rând, o realitate cu caracteristici negative, ci mai degrabă un cadru legal, motivant şi transparent. Se pot trimite în sistem tone de informaţii şi vorbe, dar atâta vreme cât sistemul ca atare conservă mai departe, în structura învăţământului obligatoriu, această ruptură de după clasa a VIII-a, zeci de mii de elevi şi părinţi vor trata cu indiferenţă ce se va întâmpla cu ei după clasa a VIII-a, ştiindu-se că oricum vor putea continua frecventarea următorilor doi ani de şcoală obligatorie. Este adevărat însă că abia după desfăşurarea evaluării, confruntaţi cu „desenul“ acestei şcoli obligatorii, care implică, după clasa a VIII-a, pentru zeci de mii de elevi, navetă şi bani cheltuiţi, problema va deveni cu adevărat o chestiune presantă. Fiindcă abia acum părinţii vor fi obligaţi să ia decizii, iar multe dintre acestea nu vor fi în favoarea şcolii.

Evident că nu i se pot cere unei analize de etape soluţii de tip instituţional. Este interesant însă faptul că specialiştii institutului contribuie în acest fel la edificarea unei „culturi“ a analizelor punctuale, lucru pe care şi inspectoratele şcolare l-ar putea face, mai ales în acele „stări ale educaţiei“ pe care aceste instituţii sunt obligate să le elaboreze anual. Se face însă acest lucru? Încercaţi şi căutaţi pe siturile inspectoratelor rapoartele în cauză. Eu am încercat, dar n-am reuşit să le aflu, în condiţiile în care ele trebuie să se regăsească acolo tot timpul anului şcolar  Am reţinut în cele din urmă, dintre concluziile formulate de ISE, şi faptul că un factor important îl constituie ceea ce specialiştii de la ISE numesc stocul de educaţie deja existent în comunitate (şi care) contează foarte mult în performanţele elevilor. În satele mai dezvoltate (spun ei), cu oameni maturi trecuţi prin mai mulţi ani de educaţie, copiii vor avea rezultate sensibil mai bune decât în satele cu o educaţie scăzută, indiferent de mărimea şcolii. În general, judeţele cu performanţe mai slabe sunt şi judeţele mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Totuşi, performanţe mai bune se regăsesc atât în judeţe dezvoltate, cât şi în judeţe cu un nivel mediu de dezvoltare (subl. ns.). Într-un acelaşi context logic putem adăuga şi o altă concluzie: „Existenţa unor diferenţe semnificative de performare între probele de examen indică nu doar diferenţe privind calitatea actului educativ sau motivaţii diferite ale elevilor, ci şi nevoia de regândire a abordării curriculare (programe, metode, nivel de încărcare, abordare pedagogică) la aceste discipline, care să sprijine mai autentic elevii în învăţare“.

Adrian Costache

P.S. Dar întrebarea întrebărilor este alta: câte dintre aceste aspecte se vor regăsi şi în simularea din 2017?