Socialize

Facebook
Home » Comunitate » Viata scolii » Anonimatul şcolii în Anul Centenarului

Anonimatul şcolii în Anul Centenarului

Într‑un an cum este cel în care ne aflăm, al Centenarului Marii Uniri a românilor, şcoala românească străluceşte prin anonimat în atitudine adecvată momentului. Pentru sistemul nostru educaţional, un an care oferă semnificaţii, surse de inspiraţie, ocazii pentru investiţii, pentru fapte şi urme de durată cum numai o dată la o sută de ani apar, un asemenea an s‑a desfăşurat până acum şi se duce implacabil spre final într‑o banalitate desăvârşită. Sigur, pe un fond general şi într‑un timp larg în cel mai bun caz de mediocritate nu numai în şcoală şi nu numai în România, nu erau de aşteptat explozii creative, decizionale şi mai ales umane. Ce ar fi fost de fixat şi poate de construit erau câteva ţinte care să amintească prin utilitate peste ani (un secol de‑acum în colo?) de momentul apariţiei lor. Necesitatea ar fi fost valabilă pentru întreg spectrul nostru social, economic, politic şi cultural, la fel cum este valabilă constatarea non‑acţiunii şi, implicit, a lipsei valorii care să rămână. În domeniul educaţional, o asemenea necesitate era cu atât mai mare cu cât şcoala este prin excelenţă universul perpetuării prin învăţătură a marilor fapte ale istoriei, inclusiv ca exemple şi ca bază pentru prefigurări solide. Realizându‑se ceva important, chiar capital, pentru şcoală în acest an asociat cu un moment istoric definitoriu pentru ţară, mesajul ar fi fost de încredere în forţa şi în valoarea învăţăturii de carte. Istoria s‑ar fi văzut cu adevărat onorată în şcoală.

S‑a petrecut anul acesta ceva care să rămână în istoria şcolii româneşti? A cinstit şcoala românească trecerea unui secol de la momentul istoric al Marii Uniri prin vreo împlinire, prin vreo realizare a ei, prin vreun obiectiv atins care să rămână, dacă nu încă un secol, măcar nişte ani buni? Există vreo maximă cerinţă a Educaţiei Naţionale care să fi fost atinsă în anul Centenarului Marii Uniri? S‑a iniţiat ceva, s‑a pus vreo bază, s‑a luat vreo decizie altfel greu de urnit prin mijlocirea şcolii de azi, în folosul ţării aşa cum ar putea ea exista mâine? Ceva care să merite un supranume cum ar fi, să zicem, „Legea Centenarului“, „Hotărârea Centenarului“, „Regulile (regulamentul ori cine ştie cum) ale Centenarului“? S‑au lansat pentru şcoală nişte opere, nişte cercetări esenţiale, încadrabile într‑o „Serie (sau Colecţie sau altfel numită) a Centenarului“? S‑au edificat una‑două „Construcţii ale Centenarului“ în folosul şcolii poate pentru un secol de acum în colo?

A apărut în acest an, în sfârşit, Legea Educaţiei Naţionale, care să rămână de refe­rinţă în uz ceva timp şi apoi să intre în istoria învăţământului românesc? Cu atât mai importantă ar fi fost intrarea în vigoare a unei noi legi a educaţiei naţionale, cu cât cea aflată în uz acum nu a fost supusă votului parlamentului, ci a fost adoptată cu precipitarea specifică anga­jării răspunderii guvernamentale, iar ulterior a tot suferit schimbări, cârpeli, tăieri şi amânări pe bucăţele. Era un bun moment – mai ales ca utilitate, dar şi ca simbolistică – să avem în Anul Centenarului Unităţii Româneşti o Lege a Educaţiei Româneşti. Când colo, o astfel de lege rămâne un punct într‑un program de guvernare, şi acel punct mai degrabă trecut sub tăcere, pentru că nu se arată realizabil prea curând. Abia a fost creat un consiliu cu misiune în acest sens, consiliu căruia numai utilă nu‑i poate fi sublinierea cu tot dinadinsul dinspre Ministerul Educaţiei Naţionale a aspectului de cor din acelea care apăreau la spectacole omagiale de altădată, în care componenţii simbolizau unul, un muncitor cu cască, altul un ţăran în constum popular, altul un ostaş în uniformă etc., echivalentul fiind în consiliul de faţă ostentaţia în evidenţierea că sunt reprezentate şi mari instituţii, şi organizaţii, şi sisteme educaţionale de referinţă etc.

Nu numai că nici vorbă nu poate fi deocamdată de o nouă lege comprehensivă a şcolii româneşti, dar nici reglementări vizând anumite zone ale domeniului educaţional nu au putut fi făcute anul acesta încât să se dovedească funcţionale. Tot prin raportare simbolică la momentul de referinţă istorică al Centenarului Unităţii Naţionale, Şcoala Naţională se vede lipsită astăzi de un cadru bine definit al creării şi al circulaţiei cărţii de şcoală, simbol şi instrument al unităţii de neam, de limbă, de cultură. Ceea ce se cheamă Legea Manualului s‑a blocat, mecanismul editorial merge greu şi este necesară risipă de argumente, inclusiv cu speculaţii şi hiperbole, pentru ca publicului să i se inducă ideea că elevii au manuale bune, conform necesarului, la început de an şcolar. În context este de reamintit că numita acum Legea Manualului s‑a dorit la început a fi o reglementare specială a sistemului de achiziţii, adecvată caracterului manualului, deosebit de specificul unei simple mărfi. Nu s‑a realizat aşa ceva (lipsă de voinţă, lipsă de pricepere?), aşa că pentru manual a fost suprimată licitaţia cu totul.

Tot din aria cărţii, în Anul Centenarului: au apărut în acest an, spre uzul şcolii, pentru educaţie şi învăţătură, ceva lucrări care să fie de referinţă prin informaţie şi accesibilitate oamenilor cuprinşi în sistemul educaţional, elevi şi profesori? Se regăsesc fixate undeva istorie, literatură, geografie, ştiinţe ale naturii, ştiinţe exacte, aşa cum le‑a surprins capacitatea şcolii româneşti din acest an de referinţă, pentru a fi ele însele de referinţă pentru cei care ar avea nevoie să facă apel la ele?

Florin ANTONESCU