Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Aportul lui Eminescu în impunerea limbii literare

Aportul lui Eminescu în impunerea limbii literare

Ca şi cum istoria limbii literare şi critica literară ar fi în domenii ale cercetării ştiinţifice complet şi irevocabil diferite, fără punţi de comunicare, s-a trecut destul de lejer peste adevărul clamat de Iorgu Iordan (I. Iordan, „Limba literară“, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, Cap. „Limba lui Eminescu“, pp. 186-206), că Eminescu a contribuit decisiv şi masiv la conturarea limbii literare. Până la 1880 – consideră specialiştii I. Iordan, I.Gheţie, Gh. Bulgăr (Gh. Bulgăr, „Momentul Eminescu în evoluţia limbii literare române“, Ed. Minerva, 1971) – este riscant a se vorbi despre cristalizarea acesteia, mai cu seamă dacă se ţine cont de avalanşa de regionalisme şi neologisme inutile, de disputele dintre principiul fonetic şi de cel etimologic în privinţa ortografiei, de umorile Academiei şi de nivelul estetic – ironizat de publicistul de la „Timpul“ – al gazetelor vremii.

Studiile lingvistice maioresciene se doreau continuate. Însuşi tridentul ofensiv de la „Timpul“ –  Eminescu, Caragiale, Slavici – plănuia o gramatică riguroasă, superioară celor existente (lui Eminescu îi revenea etimologia), dar, finalmente, doar ardeleanul cel  molcom şi-a materializat, tardiv, proiectul, în 1914, în lucrarea „Gramatica românească“, partea I, Etimologia.

Din punctul de vedere  al scepticilor, de ce  este creditat Eminescu drept făurar al limbii literare? Cum a acţionat el? Răspunsurile noastre vor fi clare, concise, la obiect.

Viabilitatea limbii literare ar reclama limpezime, densitate şi bogaţia mijloacelor expresive (Gh. Bulgăr, op. cit.)  Atribute găsite în paginile eminesciene din „Timpul“. În plus, tenacele publicist a abandonat pista arhaismelor, a jargoanalor, a epurat limba de balastul regional şi argotic, producând un idiolect mlădios, simplu, inteligibil, cu enclave neologice. Şi-a îndreptat atenţia asupra corectitudinii gramaticale şi asupra sporirii expresivităţii textuale, fapt ce a determinat-o pe Monica Spiridon să depisteze un soi de intertextualitate.

Demersul maiorescian (combaterea „beţiei de cuvinte“, ortografierea după legi fonetice) a dat roade.

Apropo de mentorul Junimii, universitarii timişoreni, Şt. Munteanu (Şt. Munteanu, V. Ţâra, „Istoria limbii române literare“, EDP Buc, 1983, pp. 233-235 )  şi V. Ţâra au următoarea poziţie, la care subscriem: „Dacă Maiorescu, îndrumătorul cultural al unei generaţii, creează la noi limbajul criticii literare şi al dezbaterii tematice, în general, Eminescu îl secondează pe un alt plan, al analizei fenomenelor social-politice, oferind aceleiaşi generaţii şi celor care îi vor urma modele de limbă literară (teza sfidată şi de Ştefan Badea – n.n.) apte să  fie purtătoare ale valorilor spirituale create de efectul secolelor de până la el“.

În altă ordine de idei, artizanul epocii marilor clasici elogia, în 1881, poezia şi articolele din oficiosul Partidului Conservator: „veritabile izbânzi, mostre de limba cizelată“.

În articole, nu puţine, publicistul medita asupra aspectelor lingvistice, limba formând cu omul o unitate inseparabilă, ceea ce ne aminteşte în zilele noastre de E. Benveniste: „Nu dăm niciodată peste un om ca fiind separat de limbaj şi nu-l vedem niciodată inventându-l“. (E. Beneviste, „Problemes de linguistique générale“, Paris, Gallimard, 1966)

Că limba poartă efigia poporului, asta rezultă din pasajele: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limba sonoră şi aptă a exprima prin sunete, noţiuni, printr-un şir şi accent logic, sunete, prin accent etic, sentimente“, „…limba (…) e un element esenţial, ba chiar un criteriu“ (Apud Gh. Bulgăr, „Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor“, 1966, p. 134). Dincolo de adagiul celebru „Nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră“, gazetarul semnala necestitatea ca scriitorul să stăpânească toate tainele limbii naţionale: „Când dezvoltarea limbii ajunge la punctul acela unde scriitorii înving şi-şi dominează limba, deşi cu o oarecare cheltuială de putere, atuncea ei scriu mai bine“.

Eminescu a intuit, ca nimeni altul, binefacerile exprimării normate, fluente, cu termeni precişi, lipsiţi de stridenţe lingvistice. Erudiţia i-a permis să se comporte ca un suveran peste regatul vocabularului românesc.

Limba – avertiza gazetarul – „ar trebui să fie obiect de îngrijire naţională“ (M. Eminescu, „Timpul“, 17.IX. 1881). Dezinteresul duce la pierderea identităţii de neam, la destrămarea naţiunii.

Prin decantări, printr-un travaliu pasionant, jurnalistul de la „Timpul“ a contribuit la unificarea limbii române în timp şi spaţiu, la emanciparea ei.

Indiferent de accepţiile date noţiunii de limbă literară („limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“, pentru Al. Graur, ori „aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“, după I.Gheţie), M. Eminescu girează constituirea limbii literare, precum şi a limbii literaturii artistice – rută explorată de I. Gheţie – pentru că, „servind drept instrument exclusiv pentru exprimarea acestei literaturi, limba literară era, în mod firesc, creaţia scriitorilor şi, în mod particular, a marilor scriitori“ (I. Gheţie, op. cit., p. 11). Iar Eminescu era ceva mai mult.

Profesionalizarea gazetăriei a avut ca efect profesionalizarea elocinţei, ridicată involuntar la rangul de artă de Antim Ivireanul (E. Negrici, Antim Ivireanul. „Logos şi personalitate“, Ed. Du Style, 1977). Fie şi în ultimul rând, aportul lui Eminescu la turnarea limbajelor specializate, a terminologiei juridice, economice, politice  rămâne unul absolut remarcabil, motiv ce a condus la noi editări, dar din perspectivă tematică. (Editura Saeculum).

Iulian BITOLEANU