Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » ARGHEZI – omul care-l caută pe Dumnezeu

ARGHEZI – omul care-l caută pe Dumnezeu

Pe 14 iulie, acum 51 de ani, a trecut în lumea veșniciei Tudor Arghezi. Va fi aflat acolo răspuns la întrebările care l-au frământat toată viața și toată opera în căutarea lui Dumnezeu. Simțindu-se părăsit, în „Psalmi“, îi reproșează „Celui din Veac“ faptul de a-l fi abandonat în existența văzută ca o „stepă“, teritoriu sterp în lipsa cunoașterii și a comunicării și-I cere un semn de grație: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger…“. Singurătatea, timpul, spaima Neantului care amenință ființa îi accentuează poetului angoasa existențială: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură, / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură. / Și anii mor și veacurile pier, / Aci sub Tine, dedesubt, sub cer“. Omul lui Arghezi vrea prezența lui Dumnezeu, pe care o invocă, o imploră, o cere ca un Iov cu pumnii încleștați spre cer, pentru a-și găsi sensul ființării și a reîntregi unitatea originară. De aceea, zice Psalmistul arghezian: „Singuri, acum, în marea Ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai măsor, / Fără să vreau să ies biruitor. / Vreau să Te pipăi și să urlu «Este!»“ Fostul ieromonah Iosif, cel care și-a luat, după experiența călugărească, nume de eretic, Arghezi, care trăiește omenește, chinuit de întrebări și de incertitudini, de căderi și de înălțări, de bucurii și de mâhniri, „între credință și tăgadă“, cum însuși spune, ca un fiu risipitor, relația cu Tatăl, nu poate fi însă în afara lui Dumnezeu… Depun mărturie pentru aceasta scrierile lui, viața lui, cu reperele și ritualurile ei, Mărțișorul. Însăși căutarea Divinității din „Psalmi“ și celelalte poeme este o mărturisire a lui Dumnezeu și a transcendenței din omul care-L caută, o formă, uneori ardentă, uneori disperată, de iubire.

În preajma sfârșitului, care-i bate-n fereastră ca o misterioasă „Făptură“, Arghezi lasă posterității, caligrafiată pe o filă, o tulburătoare „Moștenire“, ultimă confesiune a poetului în fața Necunoscutului, dramatică apologie a vieții, memorabil exercițiu de iubire al sufletului care pleacă: „Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care nu-l voi mai auzi, că veți călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, șoapta și mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru… (…) Aprindeți măcar o candelă pentru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, pe care-l veți găsi ca o ceață în stihurile mele, murmurate de adierile de prin grâu și porumburi, a cărora pâine nu o mai gust…“