Socialize

Facebook
Home » Noutati » Aşa-ţi trebuie dacă ai învăţat carte!

Aşa-ţi trebuie dacă ai învăţat carte!

Asa-ti trebuie daca ai invatat carte  Unele dintre scandările de la recentele manifestaţii de protest ale cadrelor didactice – cu un farmec anume, rezultat inclusiv din versificaţia aproximativă de felul „Şcoala n-are rost, guvernul te vrea prost!” şi „Fără educaţie, moare orice naţie!” – au readus într-un registru cât se poate de serios al actualităţii o vorbă pe care, altfel, o consideram doar glumă: „Aşa-ţi trebuie dacă ai învăţat carte!” Ştie toată lumea contextele în care se folosea, aşa cum ştie şi că exprima o convenţie, în sensul că, de fapt, meritul şi întâietatea celui cu carte nu erau vreo clipă puse la îndoială, iar cel în cauză nu era retrogradat, deci nu suferea.

Acum însă, în societatea noastră de astăzi, omul cu carte suferă şi se vede exclus tocmai din cauză că a învăţat. Nu este interpretare forţată, nu este speculaţie, ba nu este nici accident. Şcoala se vede mai mult decât lovită de împrejurări politice şi economice, pentru că se găseşte adusă în situaţia de a fi negată de-a dreptul. Omul cu şcoală multă, ştiutor de carte la nivel înalt şi dotat cu evi­dentă cultură a domeniului său profesional este în prezent cel exclus de la poziţie socială, de la afirmare, de la drepturi. Calificarea superioară se dove­deşte că nu concordă cu so­co­telile finan­ciare ale tot mai multor angajatori. S­a­la­riatul cu multă carte, urcat în ierarhia gradelor profesionale, a titlurilor ştiinţifice îşi revendică în mod firesc recunoaşterea şi plata. Altfel spus, dintr-o perspec­tivă larg răspândită, este un consumator de bani. Ceea ce ne era până foarte de curând arătat drept „politică” a unor cluburi de fotbal, adică redresarea situaţiei financiare sau chiar câştigul prin renun­ţarea la jucătorii cu cele mai mari salarii, s-a extins pe la nivel de firme şi de instituţii mari şi mici, cu acelaşi aspect de soluţie firească, pretins deşteaptă, a devenit regulă, mod de a acţiona.

Într-o dezbatere oarecare, prilejuită de rezul­tatele unui proiect având ca obiectiv, în principal, reîntoarcerea spre şcoală şi calificarea profesională, un „beneficiar” a făcut ceva notă discordantă cu entuziasmul specific unor astfel de contexte („a fost greu, dar dacă-ţi doreşti cu adevărat…” şi alte asemenea filozofări de-a gata) şi s-a declarat sufe­rind de supracalificare, la pro­priu: mergând conştiin­cios la şcoală, descope­rind astfel şi alte opor­tunităţi de a mai învăţa, acumulând certificări, s-a crezut îndreptăţit să aspire la un loc de muncă niţel mai de sus, între altfel suficientele locuri de muncă existente în meseria lui. A fost respins, în esenţă, cu una şi aceeaşi motivaţie: ştia prea multă carte şi meserie şi nu că n-ar fi fost nevoie de aşa ceva pe unde încercase el, însă „politica” locului era că, în condiţiile de azi, merge să fie considerată bună şi o treabă făcută aproximativ. Încurajată de politici guvernamentale unifor­mizate de douăzeci şi ceva de ani încoace, descon­siderarea şcolii şi a învăţăturii de carte a intrat într-o etapă nouă, periculoasă pe termen lung, la nivel social şi economic. Din câte se văd, a trecut vremea respin­gerii diplomei de studii (în general, de către cei care nu deţin aşa ceva ori deţin, dar din surse şi pe căi îndoielnice), cu justificarea manipulată cum că nu contează şcolile şi certificările şi că diploma este un simplu carton, ci contează să ştii meserie. Iată, acum nu mai contează, chiar nu mai este bună nici ştiinţa meseriei – atestată, întărită de cunoaş­terea regulilor, a fenomenelor, a teoriei (oribil cuvânt, pentru unii) din sfera acelei meserii.

Inclusiv din această perspectivă este de găsit o semnificaţie tragicei simbolistici care a aşezat zilele trecute marele miting de protest al cadrelor didactice, desfăşurat în pragul Guvernului, pe fondul sonor al Corului Robilor din „Nabucco”, de Verdi.

Revolta – izbucnită din nou, a celor care se află angrenaţi în sistemul educării instituţionalizate şi al învăţăturii de carte şi de meserie – este de luat în seamă şi ca un semnal de alarmă faţă de locul atribuit astăzi celor care merg la şcoală şi studiază, investesc bani, sănătate, timp.

Este revolta cadrelor didactice faţă de dispre­ţuirea şi de respingerea pe care le primeşte re­zultatul muncii lor.

Este revolta salariaţilor care fac să funcţioneze instituţia şcolară, sub aspect birocratic şi tehnic, oameni pe care convenţional, grăbit şi inexpresiv îi numim de-a valma personal nedidactic şi nedidactic auxiliar.

De asemenea, foarte semnificativă prin con­cordanţă, este revolta celor care învaţă acum carte, a studenţilor şi a elevilor. În acelaşi timp, este revolta familiilor şi a colectivităţilor care îi susţin pe cei care merg la şcoală nu numai cu efort material, ci şi cu încredere, cu speranţă, cu mândrie.

Cu o şcoală ţinută sistematic în condiţii precare de existenţă mate­rială, nu pot să crească (un fel de-a zice) decât cetăţeni exploa­ta­bili profesional, mane­vrabili ca atitu­dini, cetăţeni care ajung să nu mai exprime opţiuni, să nu mai emită păreri, să nu mai pună întrebări.

 

F. IONESCU