Socialize

Facebook
Home » Interviuri » „Așteptăm cu mare interes bugetul pe 2019, în speranța că statul român își va onora datoriile față de cetățenii săi, chiar dacă ei sunt profesori“

„Așteptăm cu mare interes bugetul pe 2019, în speranța că statul român își va onora datoriile față de cetățenii săi, chiar dacă ei sunt profesori“

Interviu cu prof. Tudor Spiridon, președintele Sindicatului „Spiru Haret“ Teleorman

Stimate domnule președinte, costul standard per elev, în momentul de față, este suficient pentru nevoile educaționale? Este necesară majorarea acestuia?

Costul standard/elev/preșcolar nu există. Există doar o noțiune, un termen, ceva ce nu prea știm cum se deduce, cu ajutorul căreia bugetul alocat educației este contorsionat după chipul și asemănarea decidentului. El servește la așa-zisa stabilire a „bugetului alocat“, o consecintă a costului standard/elev/preșcolar, buget în care unitățile de învățământ sunt obligate să se încadreze. El dimensionează statul de salarii, în sensul impunerii numărului de salariați pe care îi poate angaja/plăti unitatea de învățământ sau în sensul în care unul sau altul dintre salariați poate înainta în carieră, indiferent ce spune statul de funcții referitor la necesitățile de personal ale respectivei persoane juridice. Chestiunea nu este nouă, dar în ultimul timp a „explodat“, devenind un adevărat sport național, iar munca, numită în comunism, cu sarcasm și amarăciune, patriotică, revenind în actualitate.

Pentru a ilustra spusele mele, redau extrase dintr-un articol de presă preluat de pe știri pe surse.ro.

„Degeaba ne întâlnim, facem calcule, discutăm, dacă deciziile finale nu țin cont de situația din școli. În decembrie 2018, după mai multe analize, CNFIP a decis că este nevoie de o majorare a costului standard per preșcolar/elev cu minimum 27% pentru cheltuielile cu salariile, respectiv minimum 26,76% pentru cheltuielile materiale. Această hotărâre a fost însă anulată, iar acum, în urma unui vot cel puțin ciudat, s-a decis ca majorările să fie de doar 22%, respectiv de 4,22%. Nu pot să înțeleg cum unii colegi, care cunosc foarte bine nevoile unităților de învățământ, au girat, prin votul lor, continuarea subfinanțării școlii românești. În aceste condiții, nu mai văd rostul CNFIP până când nu înțelegem că acest cost stardand trebuie să stea la baza fundamentării bugetului, și nu invers“, a declarat Marius Ovidiu Nistor, președinte FSE „Spiru Haret“.

La rândul său, Iulian Cristache, președinte FNAP-IP, consideră că, prin schimbarea deciziei inițiale, nu s-a făcut altceva decât să se dea o nouă lovitură calității educației. „Cerem conducerii CNFIP să facă public modul în care s-a luat ultima decizie. Vrem să știm cine a votat pentru diminuarea majorării costului standard per preșcolar/elev. Vrem ca aceste persoane să își asume public votul. De asemenea, în condițiile în care se dorește ca acest organism să existe în continuare și să activeze cu profesionalism, cerem schimbarea algoritmului de alegere a membrilor CNFIP. Aceasta deorece, potrivit ultimului regulament de organizare și funcționare a Consiliului, Ministerul Educației, prin reprezentanții desemnați, poate lua orice decizie, indiferent de propunerile venite de la partenerii sociali“, a precizat Iulian Cristache, președintele Federației Asociațiilor de Părinți.

Menționăm că FSE „Spiru Haret“ și FNAP-IP iau în calcul retragerea din CNFIP până în momentul în care acest organism va deveni unul cu adevărat profesionist. Potrivit ultimului Regulament privind organizarea și funcționarea Consiliului, CNFIP este format din 11 reprezentanți ai Ministerului Educației Naționale (patru reprezentanți ai direcțiilor de specialitate din Ministerul Educației Naționale, patru reprezentanți ai inspectoratelor școlare și trei reprezentanți ai unităților de învățământ preuniversitar), cinci reprezentanți ai partenerilor sociali și trei reprezentanți ai structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale.

Acum,  că această chestiune, zisă și cost standard/elev/ preșcolar, este foarte clară pentru toata lumea, atât ca mod de definire, cât, mai ales, ca mod de calcul și de adoptare, iar ca o consecință a profundei înțelegeri a filosofiei acesteia, noțiunea de „buget alocat“ nemaiavând niciun secret, putem arăta cu mai mare precizie  riscurile asumate de unitățile de învățământ la încadrarea obligatorie în acest tip de bugetare. Lipsă paznici = lipsă securitate școală, profesori și elevi; lipsă pedagogi = lipsă supraveghere elevi în afara timpului de predare; lipsă fochiști = lipsă căldură și sănătate elevi și personal; angajați pe ½ normă, dar care muncesc în realitate 1,5-2 norme = exploatare și umilire a salariatului; imposibilitatea avansării în carieră a unor colegi = atingere adusă demnității profesionale etc. În același timp, putem concluziona, cu oarecare exactitate, dacă este sau nu nevoie de majorarea costului standard/elev/preșcolar sau dacă este el în măsură a acoperi nevoile educaționale ale elevului. Din acest studiu se pot deduce judecăți de mare valoare, pornind de la „educația, prioritate națională“, mergând până la „interesul superior al copilului“ și „centrarea învățământului pe elev“ și încheind cu „orele remediale să se efectueze gratuit“ etc., judecăți care, puse în operă, pot avea drept consecință valorizarea principiilor fundamentale ale didacticii, conform bugetului alocat și, implicit, pot propulsa educația românească în rândul marilor „forțe“ generatoare de superlative în dreptul rezultatelor din domeniul educațional.

Care este situația plății sumelor rezultate din sentințele judecătorești definitive la nivelul județului? Sindicatele din țară sunt extrem de nemulțumite de lentoarea cu care se mișcă lucrurile.

Aici pot spune că toate sumele aferente plăților pentru anul 2018 au fost plătite, atât la hotărâri judecătorești, cât și la dobânzi. Așteptăm, cu mare interes, bugetul pe 2019 în speranța că statul român își va onora datoriile față de cetățenii săi, chiar dacă ei sunt profesori și nu fac parte din categoriile prioritizate la plătile drepturilor câștigate în instanțe. Sperăm aceasta având în vedere că aceste plăți, rămânând restante ani și ani, s-ar putea găsi, până la urmă, persoane care, interesate, să le transforme în așa-zise „drepturi litigioase“ și, cumpărându-le pe nimic, să încerce, apoi, „retrocedarea“ lor. Amintesc aici că unii dintre beneficiarii acestor drepturi s-au pensionat, ieșind din sistem, iar alții, pierzând lupta cu viața, au trecut „pe tărâmul celălalt“, devenind nemuritori, dar lăsându-ne nouă, muritorilor, ducerea mai departe a luptei cu zmeul cel rău.

Violența ține de noneducație, iar nonviolența ține de educație. Nu știu  dacă dispozițiile Codului penal sunt sau nu sunt suficiente și neapărat aplicabile în cazul nostru și nu știu nici dacă pot fi elaborate legi noi care să stopeze sau să diminueze, cu de la sine putere, violența din școli sub toate aspectele ei. Fenomenul violenței nu este comun numai școlii românești. El poate fi întâlnit într-o varietate de manifestări în țări cu standarde de civilizație respectabile. Pentru a diminua însă recrudescența manifestărilor de violență din școala românească, cred că ar fi necesar să apelăm tot la capitolul finanțarea educației și să încercăm a securiza, pe de o parte, unitățile de învățământ, în sensul de a  nu permite accesul în incintele educaționale oricui și oricând,  iar pe de altă parte, să încercăm a securiza elevii prin finanțarea unor programe care să permită supravegherea lor în intervalele de timp în care nici familia și nici școala nu știu unde și cum se manifestă aceștia. Și fac referire directă aici la programul „Școală după școală“ care ar trebui generalizat și finanțat de la stat.

Ce se poate face pentru stoparea violenței în unitățile de învățământ? Este nevoie de statut de autoritate publică pentru cadrele didactice?

Pentru a începe însă o adevărată campanie de securizare a școlii și a elevilor, în scopul diminuării/eradicării violenței din școli, este mai mult decât necesar a se iniția o campanie de educare care să aibă drept consecință nonviolentarea  bugetării educației.

Ministrul educației a anunțat că intenționează să reintroducă uniformele în școală și să interzică telefoanele mobile la ore. Cum vi se pare acest lucru?

Care lucru? Aceasta este o simplă declarație pe care o consider gregară și de natură a manipula opinia publică. Vede cineva o urmă de reformă, cu posibile consecințe în planul succesului școlar, în această declarație? Poate cineva, cu de la sine putere, să facă acest lucru în plină epocă a descentralizării? Ca să judecăm obiectiv, vrem fapte!

Tot ministrul educației vrea table inteligente în toate școlile și tablete la nivelul fiecărui elev din țară. Cum comentați acest lucru? Este chiar urgență de grad 0 pentru învățământul românesc?

Tot vorbim de infrastructură. În accepțiunea mea, infrastructura este reprezentată de clădiri construite cu un scop anume, cu dotări specifice activității ce se desfășoară acolo și, poate, chiar cu dotări complementare cum ar fi mijloacele de transport, de comunicare sau informare etc.

Dotările cu mijloace de învățământ țin de strategiile didactice, de succesul didactic și de calitatea învățării, lipsa lor putând fi suplinită doar de capacitatea de abstractizare a elevului, mijloacele de învăţământ facilitând „transmiterea unor cunoştinţe, formarea şi consolidarea unor priceperi  şi deprinderi, evaluarea unor achiziţii, realizarea unor aplicaţii practice în cadrul lecţiilor sau altor forme de organizare a procesului de învăţământ. În calitate de instrumente de acţiune sau purtătoare de informaţie, mijloacele de învăţământ intervin direct în procesul de instruire, sprijinind şi amplificând eforturile de predare ale profesorului şi pe cele de învăţare ale elevilor.

Mijloacele de învăţământ sunt foarte utile în activitatea didactică, deoarece au ca efect atenuarea verbalismului predării, depăşirea formalismului, impunerea unui învăţământ activ şi concret, practic, legat de cerinţele şi realităţile vieţii. Elevii sunt puşi în contact cu obiectele şi fenomenele greu accesibile perceperii directe, cu aspecte ale realităţii rare sau greu sesizabile, care nu pot fi desluşite decât prin prelucrări realizate cu ajutorul aparaturii tehnice sau a unor instrumente speciale“.

Privit din această perspectivă, efortul de a dota unitățile de învățământ cu table inteligente este/ar putea fi unul remarcabil, cu efecte nebănuite în strategiile didactice și succesul scolar. Mă îndoiesc însă că dotarea cu tablete poate fi la fel de utilă și de succes, tableta fiind un instrument individual ce poate fi utilizat în funcție de interesele sau necesitățile persoanei. Nu ne putem pronunța cu exactitate asupra utilității acestora fără a cunoaște dacă tabletele sunt sau nu sunt transmisibile, dacă sunt utilizate numai la școală sau și la domiciliul elevilor sau dacă sunt conectate numai la platforme didactice sau și la alte „izvoare“ de informare etc.

Retitularizare din trei în trei ani pentru verificarea cunoștințelor. Cum vi se pare această posiblitate?

O butaforie declarativă. Și iată de ce: după cum am anunțat cu ocazia protestelor recente, pachetul legislativ, promis și asumat prin „Acord încheiat între Guvernul României și Federațiile Sindicale Reprezentative din Învățământ“, nu este încă vizibil și nu știm care este noua viziune asupra sistemului educațional românesc. Problema suscită elaborarea unei noi filosofii asupra resursei umane și a angajării acesteia, cu referire la personalul didactic, în sensul că este necesar a preciza ce dorim: salahori, funcționari etc., sau profesori.

Pun în discuție acest lucru având în vedere faptul că, acum, prin conceptul de titularizare se înțelege încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată între persoana care a promovat concursul de ocupare a posturilor vacante (titularizare), reușind ocuparea unui post, și unitatea de învățământ angajatoare de fortă de muncă (PJ). Retitularizarea din trei în trei ani ar presupune, evident, modificarea radicală a acestei viziuni și trecerea „la o nouă calitate“, fără continuitate, care să pună accentul pe pregătirea perpetuă pentru promovarea concursului de titularizare și mai puțin pentru predarea la clasă, cunoscându-se, pe de o parte, teroarea ce o inspiră angajatului pierderea locului de muncă, iar pe de altă parte,  faptul că între teoria didactico-metodică și realitatea din școală este o mare diferență, iar examenul, care se ține, în această perspectivă, destul de des, se bazează, de regulă, pe cunoașterea teoriei.

De asemenea, se pare că cineva gândește că ar putea fi un mare avantaj pentru elevi și sistem ca, după concursul de titularizare, fericiții care „prind“ un post să beneficieze de un contract individual de muncă „pe durata nedeterminată de/pe trei ani“, în acest sens fiind necesară și modificarea Codului muncii, dar nu sesizează efortul continuu de adaptare la care este supus elevul, schimbarea profesorului însemnând, în fapt, schimbarea strategiei didactice, a stilului de predare, de evaluare etc., adică a acelor elemente ce definesc conceptul de continuitate, care în învățământ este unul extrem de important.

Dacă titularizarea în învățământ, așa cum este ea definită acum, reprezintă un pericol, să ni se spună, dar, mai ales, să se motiveze. Căci, până la urmă, în toate domeniile din economia României există aceleași două tipuri de contracte individuale de muncă: pe durată nedeterminată și, ca excepție, pe durată determinată, acesta din urmă fiind specific inclusiv „zilierilor“. Redefinirea conceptului de titularizare poate alege între aceste modele sau poate propune modificarea legislației muncii în care să apară un nou și revoluționar concept, „contractul individual de muncă pe durată nedeterminată pe/de trei ani“. Iar în afară de aceste examene de titularizare cu frecvență trianuală, vor mai fi menținute, probabil, la intervale de timp mai scurte, dar și intercalate între perioadele de trei ani, alte „furci caudine“ prin care angajatorul să-l treacă pe salariatul profesor, tot în scopul verificării cunoștințelor, dar, de data aceasta și al majorării retribuției, și examenele de definitivat, gradul didactic II, gradul didactic I, masterat, doctorat, cursuri postuniversitare, nemaivorbind de posibile cursuri de perfecționare a căror frecvență o intuim deja.

Consilierii școlari și psihologii vor și ei spor de stres. Este îndreptățită cerința lor?

Dacă se încadrează în dispozițiile OMECTS nr. 5555/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea centrelor județene/al municipiului București de resurse și asistență educațională și în dispozițiile OMEN nr. 3608/2014 pentru modificarea și completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea centrelor județene/al municipiului București de resurse și asistență educațională, aprobat prin OMECTS nr. 5555/2011, aceste categorii de specialiști sunt îndreptățite să primească sporul de stres neuropsihic având în vedere că:

CJRAE/CMBRAE reprezintă o instituție de învățământ special integrat specializată în oferirea, coordonarea și monitorizarea de servicii educaționale specifice acordate copiilor/elevilor, cadrelor didactice, părinților, pentru a asigura tuturor accesul la o educație de calitate, precum și asistența necesară în acest sens. Statul de funcții al CJRAE/CMBRAE, avizat de ISJ/ISMB, cuprinde: posturi didactice de profesori consilieri școlari și profesori logopezi; posturi didactice auxiliare. Având în vedere că aceste categorii de specialiști, cu înaltă calificare, au normă didactică și pot desfășura atât activități specifice individual și colectiv cu preșcolarii/elevii,  cât și activități de dirigenție, este foarte clar că sunt îndreptățiți a primi sporul de stres, încadrându-se perfect în sintagma „personal didactic de predare“.

Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU

Bibliografie:

1. [DOC] Mijloacele de Învățământ și Strategia Didactică

forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=1988653

2. Știri pe surse.ro. „Un scandal uriaș stă să explodeze în educație: Sindicaliştii şi părinţii acuză politizarea finanţării învăţământului preuniversitar“. Autor: Denisa Miron, Colaborator; Publicat: 29/01/2019; Sursa foto: romaniatv.net

3. PROFIT.RO „Finanțarea educației de la buget a scăzut în ultimii 10 ani cu peste 1% din PIB. Învățământul funcționează cu jumătate din finanțarea prevăzută de lege. Autor: Ovidiu Bărbulescu; scris 15 septembrie 2018;

4. Acad. Dinu C. GIURESCU

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1948 ȘI 1989

Disertație susținută cu ocazia ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova, 22 noiembrie 2001