Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Atomizarea şcolii preuniversitare?!…

Atomizarea şcolii preuniversitare?!…

Scoala preuniversitaraO curiozitate firească m-a determinat zilele trecute să deschid site-ul MEN la învăţământul preuniversitar. Eram în căutarea unor clarificări: dacă, de pildă, noile planuri-cadru din învăţământul primar conţin un preambul explicativ cu privire la finalităţile ciclului primar. Ideea de a căuta asemenea finalităţi venea dintr-o altă nevoie: de a înţelege încă o dată dacă actualul MEN are o viziune sau poate chiar o strategie, identificabilă, între altele, în formularea de finalităţi de ciclu, absolut necesare pentru ideea de continuitate a predării-învăţării-evaluării în şcoala de azi… Finalităţile unui ciclu ar trebui, de altminteri, să dea seamă şi în ce măsură inter- şi transdisciplinaritatea sunt prezente în învăţământul preuniversitar nu doar la nivel de declaraţie, ci chiar în programele disciplinelor de studiu, ca şi în structura planurilor-cadru… De altfel, subiectul a mai fost abordat, fără a descifra atunci altceva decât o destul de vizibilă şi tradiţională inerţie, specifică instituţiilor birocratice, aşa cum pare a fi de la o vreme MEN şi organismele adiacente.

În căutarea unor asemenea informaţii, altceva însă mi-a atras atenţia: posibila şi dramatica atomizare a educaţiei în România. E doar o supoziţie, desigur, şi de aceea invit cititorii Tribunei să refacă experienţa mea şi pe care o poate dobândi oricine are timp să vadă cum arată la nivelul programelor învăţământul preuniversitar de azi.

Cum se ştie, planurile-cadru sunt construite pe module: Limbă şi Comunicare, Matematică şi Știinţe ale Naturii, Om şi Societate, Arte, Tehnologii, Educaţie Fizică şi Sport, Consiliere şi Orientare… Bine sau mai puţin bine, această organizare pe module are darul de a oferi ab initio posibilitatea realizării unor viziuni interdisiciplinare, evitării unor reluări, esenţializării unor domenii ale cunoaşterii. E nevoie însă pentru asta de constituirea de echipe modulare care să lucreze la programe şi să identifice nu doar competenţe specifice, ci şi inter-competenţe şi trans-competenţe. Prilejul l-ar fi oferit actuala restructurare curriculară, determinată de Legea 1/2011 cu modificările aduse acesteia. Se pare însă că prilejul a fost ratat, iar alte ocazii de a schimba ceva din gândirea noastră curriculară nu vor veni curând. Poate ca o consecinţă a acestui fapt, cifrele care ar putea indica atomizarea de care vorbim ne spun următoarele: la modulul Limbă şi Comunicare există nu mai puţin de 140 de programe de studiu, la Matematică şi Știinţele Naturii – 43 de programe, la Om şi Societate – 62 de programe. La modulul Tehnologii – 53 de programe. Și aşa mai departe… Numărul mare de programe la Limbă şi Comunicare e dat în special de prezenţa limbilor moderne. Este foarte greu de imaginat cum de s-a ajuns la o asemenea cifră, când învăţământul românesc are o puternică amprentă a centralizării, iar curriculumul diferenţiat ar fi trebuit să-şi facă apariţia abia după terminarea şcolii obligatorii. Ar fi trebuit, pentru că lucrurile nu stau deloc aşa… Să se maturizeze astăzi personalitatea elevului atât de devreme, încât să începem „diferenţieri” de la 10-11 ani?!… Poate că fenomenul este adevărat, iar psihologii, experţii în domeniul învăţării au argumente serioase în acest sens, determinând astfel Ministerul şi agenţiile sale la asemenea politici de diferenţiere. Dar să lăsăm modulul Limbă şi Comunicare, unde numărul mare de programe ar putea fi justificat şi prin prezenţa învăţământului pentru minorităţi… Mi-este aproape imposibil să-mi imaginez cum la modulul Matematică şi Știinţe ale Naturii există nu mai puţin de 43 de programe aplicabile în învăţământul preuniversitar. Am vaga impresie că în învăţământul superior politehnic şi chiar universitar, precum cel matematic, biologic etc., nu există un număr atât de mare de specializări. Și atunci de unde această incredibilă proliferare a diferenţierilor?!… Ascunde ea interese financiare, la capătul cărora se află elaborarea de manuale?!… Sau e doar o expresie a unei neputinţe manageriale a unui serviciu/agenţie de pe lângă MEN, incapabile de sinteze, de organizare flexibilă şi inteligentă a curriculumului?!… (Îmi amintesc, de pildă, că pentru „Limbă şi Comunicare” multă vreme – poate şi acum – nu a existat pentru licee decât o singură programă!…)

Trecând mai departe, observăm la modulul „Om şi Societate” existenţa a nu mai puţin de 62 de programe de studiu, dintre care jumătate privesc, incredibil, disciplina din trunchiul comun numită Religie…

În acelaşi timp însă, modulul în cauză este surprinzător de sărac în ilustrarea relaţiei reale dintre om şi societate. E adevărat că apar discipline precum Sociologie sau Studii sociale, care ne trimit însă brutal spre specializări universitare. Erau ele utile ca discipline separate în învăţământul preuniversitar?!… Întrebaţi-vă şi daţi singuri un răspuns!… Sigur nu e vorba despre ideea că elevul din preuniversitar n-ar avea nevoie de minime cunoştinţe sociologice sau din ceea ce-o fi aceste „studii sociale”, nu acest lucru este în discuţie, ci faptul că s-au făcut discipline separate din domenii care pot funcţiona foarte bine ca o singură disciplină cu caracter inter­disciplinar. Nu mai aduc în discuţie liceele vocaţionale, cele teologice în special, în care curriculumul diferenţiat pare a copleşi trunchiul comun cu fel de fel de „discipline”, care împing către formare „teologică” masivă chiar de la vârsta de 14 ani.

Observaţiile mele, ocazionate de această „plimbare curriculară” (programe, dar şi plan-cadru!), pot părea cumva minore. În condiţiile în care şcoala românească are însă o sumedenie de probleme, iar atomizarea (în ciuda obstinaţiei centralizării!) pare a fi o realitate, consecinţă a neputinţei de realizare de sinteze inter­disciplinare, problema nu ne mai apare ca fiind minoră, ştiindu-se că numărul mare de discipline dintr-un plan-cadru favorizează dispersarea cognitivă şi în cele din urmă superficializează învăţarea de tip şcolar… Iar asta se petrece în condiţiile în care viitorul educaţiei pare a fi tot mai mult cel al sintezelor inter- şi transdisciplinare.

Adrian COSTACHE

P.S. O discuţie recentă din spaţiul public se referă la planul-cadru pentru învăţământul profesional. Există voci care susţin că prezenţa în anul I a unui puternic trunchi comun de cultură generală ar fi o eroare şi că, dacă-i vorba de şcoală profesională, atunci trebuie să domine tehnologiile meseriilor şi practica. Or, filozofia acestor planuri, aşa cum poate fi dedusă, pare a ţine totuşi cont de pledoariile noastre şi ale altora, repetate, pentru existenţa unui trunchi comun al instruirii cel puţin nouă ani de studiu, dacă nu şi mai mult. S-ar crea astfel şi flexibilitatea necesară pentru ca unii dintre elevii „condamnaţi” după clasa a VIII-a să facă profesională, dovediţi cu vremea a fi elevi capabili de performanţe superioare, să poată trece către alte filiere tehnologice sau chiar teoretice.

P.P.S. Apropo de interdisciplinaritate!… Trebuie să dăm cezarului ce-i al cezarului!… La clasa a IV-a există o disciplină interdisciplinară, opţională, care se numeşte (atenţie!) „Matematica şi ştiinţa în societatea cunoaşterii”. Ce-o fi conţinând ea oare?!…