Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Avem nevoie de optimism în activitatea de formare a tinerilor

Avem nevoie de optimism în activitatea de formare a tinerilor

 Formarea tinerilorFiecare început de an ne împrospătează iluziile. Intrăm în noul an cu sufletul mai uşor, descătuşaţi din rele, care au fost spălate de neaua colindelor, înfrânte de izbânda naşterii pruncului Iisus… Inima e avidă de înnoiri, raţiunea e dornică de recunoaşterea funcţiei ei în aşezarea lucrurilor pe drumul ce bun. Oamenii din diferite domenii de activitate aşteaptă împlinirea semnelor anunţate de recenta înnoire a timpului. Dar oamenii din învăţământ pot fi ei oare încrezători în schimbarea în bine a domeniului de activitate pe care îl servesc? Cine ar putea aduce o asemenea înnoire? După atâtea deziluzii trăite, cine sau ce ar mai putea da forţă imaginaţiei lor puse în slujba căutării împlinirilor din educaţie? Pot ei oare accepta că relele din învăţământ au fost deodată şterse de buretele noului an în care am intrat? Intră în sălile de clasă cu sufletul uşor, cu gândul neameninţat de îndoieli?

Şcoala este avidă de îndreptarea lucrurilor

Acum, la început de an, oamenii au nevoie mai mult ca oricând să fie optimişti. Aşteaptă confir­marea acestei nevoi prin fapte (naţionale) pe mă­sură. Dacă lumea (şi cea românească) stă strâmb, societatea (şi cu ea şcoala) este avidă de îndrep­tarea lucrurilor. Aş vrea să am o mare putere de imaginaţie şi să visez că lucrurile vor înainta în acest sens. Fac un efort (creativ) şi îmi imaginez că toată lumea este optimistă – politicieni, adminis­tratori ai învăţământului, elevi, părinţi, profesori, societatea civilă şi – glumind – chiar „societatea militară” a celor care luptă pe fronturi străine… Toţi cred că educaţia le va oferi tot ceea ce îşi do­resc, şi nu doar enunţuri pentru discursuri demagogice sau motive în plus de deziluzie. Politicienii nu mai spun ce o să facă, ci spun doar ceea ce fac. Şi o fac convingător. Administratorii învăţământului – sintagmă generică – proiectează şi implementează un sistem educa­ţional care să nu mai genereze disfuncţii imediate, ca şi disfuncţii pe termen lung, un sistem fiabil în formarea tinerilor, în conformitate cu un ideal educaţional foarte clar definit. Elevii au foarte bine clarificat motivul pentru care merg la şcoală şi tipul de compor­tament faţă de învăţătură şi şcoală, pe care trebuie să-l ilustreze convingător. Părinţii sunt dumiriţi în ceea ce priveşte viitorul copiilor lor. Îşi trimit prun­cii la şcoală cu „cei şapte ani de acasă”, chiar dacă aceştia îşi încep studiul la o vârstă mai crudă. Părinţi şi elevi devin parteneri reali de dialog cu şcoala, în căutarea perfecţionării actului formării. Profesorii nu se lasă striviţi de clişeele în care îi îmbracă societatea. Sindicatele din învăţă­mânt vin mereu, constant şi ferm, în sprijinul profe­sorilor. În ceea ce priveşte societatea civilă, aceasta îşi reevaluează (prin ce proces?) consi­deraţia faţă de şcoală. O ameliorează, o schimbă, în bine. Ea, societatea momentului, îi oferă şcolii cele mai rele­vante repere care să stea la baza proiectării siste­mului, a elaborării curriculumului, a stabilirii ţinte­lor educaţiei şi a căilor de atingere a acestora.

O simplă şi inutilă iluzie

Mergem la Legea Educaţiei Naţionale – aflată şi ea într-o situaţie nu prea fericită – şi aflăm că, potrivit art. 2, alineatul 7, „În România învăţământul constituie prioritate naţională”. Câtă putere ne dă această consfinţire! Vedem cum toată suflarea din ţară îşi organizează discursul – „logosul” – şi acţiunea în funcţie de o asemenea stipulare. Ea reglează politicile educaţionale, confi­gurarea sistemului de învăţământ şi proiec­tarea curriculară, formarea iniţială şi continuă, orien­tarea şcolară şi profesională, finanţarea, asigurarea bazei materiale, reconfigurarea manua­lelor şcolare şi activitatea la clasă. Atragerea de fonduri euro­pene se face deodată prin proiecte fiabile, efici­ente, cu impact benefic asupra evoluţiei învăţă­mântului nostru, şi nu doar de dragul bifării unor acţiuni, al unor câştiguri personale. Finan­ţarea de 6% din PIB întăreşte şi dă consistenţă demersului educaţional. Şi, în prelungirea unei asemenea si­tua­ţii, statul face eforturi pentru întărirea econo­miei, care măreşte PIB-ul şi, în con­secinţă, dirijează mai mulţi bani spre învăţământ, bani care sunt cheltuiţi judicios.

În apogeul unui asemenea exerciţiu de imaginaţie, îţi dai însă deodată seama că totul nu este decât iluzie. Simplă şi inutilă iluzie. Practica este incapabilă să confirme o asemenea iluzie, să-i dea consistenţă, să-i dea avânt. Totul se prăbuşeşte continuu şi, după cum merg lucrurile, ai impresia că nimeni nu (mai) poate opri o asemenea evoluţie.

Se vor găsi, desigur, aspecte care să ascundă aparenţele, vom putea întâlni apostoli ai catedrei, ai luptei cu morile de vânt, care se vor sacrifica în strădania de formare a unor tinere vlăstare ale viitoarei societăţi, vor fi fiind tineri frumoşi, care învaţă cu bucurie şi dragoste de carte, ca şi tineri care vor aştepta lumina învăţăturii oarecum derutaţi, dar orizontul aşteptării, din orice direcţie l-ai privi, e din ce în ce mai sumbru. Aşa cum poate să apară chiar şi la acest început de an calendaristic.

Ce poate să aducă noul an?

Ce poate să aducă noul an? În orizontul încărcat de mâhniri, în care trebuie să iei multe lucruri de la început, îţi trebuie un punct de sprijin. Cine ţi-l oferă? Legea educaţiei? „Comanda socială”? Idealul educaţional? Legea educaţiei este neputincioasă în multe privinţe, neaplicabilă – v. „prioritatea naţională”, v. „6% din PIB”, rostul evaluărilor periodice şi multe altele –, ar trebui regândită şi reformulată. Dar de către cine şi când, din moment ce lumea s-a cam săturat de re-re-re-formularea ei? Şi cum să mai defineşti idealul educaţional, în relaţie cu o realitate bulversată şi bulversantă? Şi, în cele din urmă, ce aşteaptă „societatea” de la şcoală, ce comenzi îi dă, ce îi induce?

Anul în care intrăm se aşază, din nou, pe un pământ mişcător. Se va releva, înainte de toate, ca un an electoral. Poate nu va produce atâtea bâlbe şi noxe ca într-un an cu alegeri locale, dar va afecta gândirea şi comportamentul actorilor educaţiei, politicile educaţionale. Bâlbele lui vor câştiga expresie şi în aceste… politici. Va genera soluţii de moment, care reprezintă una dintre marile şi permanentele boli ale sistemului. Aşa cum a apărut, iată, soluţia de moment a blocării accesului la liceu a elevilor care nu iau nota de trecere la finalul gimnaziului şi dirijarea acestora spre o şcoală profesională. Oare s-a reflectat suficient asupra acestei situaţii şi de către cine? Elevii care nu pot învăţa (ce?) sunt dirijaţi pe o rută artificială. Soluţia improvizată valorifică o „neputinţă”, şi nu o opţiune sau o vocaţie. Meseriile n-au nevoie de performeri la învăţare? Performeri la învăţare pe o rută adec­vată, desigur. Cum împaci, într-o clasă de „profe­sională”, un copil silitor, dornic şi iubitor de o me­serie, cu un copil care n-are niciun chef să înveţe, ca să nu zic fără chef de carte? Cât timp va mai ţine de discursul demagogic finanţarea pe elev, banii care urmează elevul? Va fi rezolvată problema şcolilor cu elevi puţini sau asigurarea de către stat a unor sume pentru şcolile particulare acreditate? Ştirile din presă nu sunt prea fericite nici pe această temă.

Iată ce frumos „sună” art. 4 din Legea 1/2011 referitor la câteva competenţe preconizate de şcoală: „formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului inter­cultural (al. d); educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (al. e); cultivarea sen­sibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valo­rile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural (al. f)”. În şcoala de azi se întâmplă (şi) multe lucruri minunate, dar ne putem întreba şi cât de pregnantă este formarea tinerilor în spiritul valorilor umaniste, al culturii naţionale puse în relaţie cu cultura universală, cât de sensibili devin viitorii membri ai societăţii faţă de problematica umană, cât respect au pentru valorile moral-civice consacrate, pentru natură şi mediul înconjurător sau cultural, câtă vreme cel mai neînsemnat colţişor al ţării poate fi găsit oricând agresat de peturi sau pungi de plastic, situaţiile de violenţă în şcoală sporesc, mediile la examene scad, profesorii îşi pierd cheful de a preda performant… şi multe altele. Iar dacă un elev nu este în stare să înveţe tabla înmulţirii (şi nici nu are bani să-şi cumpere un telefon cu calculator), atunci nu repeţi cu el în fiecare an tabla înmulţirii, până părăseşte băncile şcolii şi se însoară… Nimeni nu gândeşte un curriculum adecvat acestor aspecte, care să-i permită elevului să înveţe, cu (un anumit) interes, ceva în şcoala prin care trece.

„Curriculumul naţional reprezintă ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ şi al programelor şcolare din învăţământul preuniversitar”, se mai spune în Lege. Întrebarea este dacă această „coerenţă”, dintre planurile-cadru şi programe, din cadrul tuturor situaţiilor de învăţare în care este angajat elevul, este reală, veritabilă sau dacă nu cumva şi aici terenul este continuu minat, în nesfârşită aşteptare a ameliorării. Şi ce mai înseamnă descentralizare în învăţământul de stat şi ce se face real şi consistent în acest sens?

Realitatea este mereu mistificată

În aparenţă, dus de „istorie”, de evoluţia perfidă a faptelor, ai putea accepta că totul este OK, că lucrurile nu pot fi altfel, că „realitatea”, ca să fie adevărată, trebuie să fie atroce şi să te lupţi cu ea în consecinţă. Dar realitatea este mereu mistificată şi tu, chiar de bună-credinţă, eşti mereu determinat să te lupţi în mijlocul acestor hăţişuri mistificatoare. Realitatea este dură, ea induce, într-un fel, lupta. E firesc să fie aşa. Problema insurmontabilă este că lupta pentru îndreptarea lucrurilor e confiscată de o realitate artificială, în timp ce problemele adevărate rămân ascunse, ignorate, nerezolvate, trenante, cheltuitoare de forţe. Cine sau ce face artificială şi inutilă în cele din urmă toată această luptă?

„Adecvare” a Idealului educaţional la mediocritate

În încercările de reformare a învăţământului iniţiate de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor postdecembriste, o mare cauză a eşecurilor reformiste era considerată (şi mai este) incapacitatea profesorilor de a-şi schimba mentalitatea formată în deceniile antedecembriste. Se spunea (şi se mai spune) că aceştia, adică profesorii „mai vechi”, au o mentalitate „învechită”, rezistentă la nou. Şi asta chiar dacă aceştia au cam părăsit treptat sistemul din cauza… vârstei. Pe parcursul acestui proces de rezistenţă la nou, mereu incriminat, s-a dezvoltat perfid o altă mentalitate periculoasă pentru educaţie: aceea a preeminenţei… mediocrităţii, a superficia­lităţii strălucitoare, a soluţiilor confortabile şi leneşe. Cu concursul intruziunilor politicianiste – constant şi tot mai mult semnalate de presă – s-a instaurat treptat o suficienţă confortabilă, servită de privilegiaţi de tot felul, întreţinută de compromisuri dintre cele mai diverse, acreditată de un discurs găunos şi un suport analitic fals şi, în cele din urmă, traumatizant. Treptat, cu paşi mai mici sau mai mari, s-a produs o incredibilă „adecvare” a Idealului educaţional – care trebuie să aibă mereu înălţime – la mediocritatea „proiec­tanţilor”, managerilor şi decidenţilor de tot felul, de la mai multe niveluri ale sistemului, la comoditatea, incultura şi superficialitatea interesată a acestora. Cercetaţi mai atent sub pânza aparent confortabilă a unei situaţii şi veţi descoperi de multe ori trişeria, fie ea măruntă sau mai mare. Compromisul. Convenţia. Clişeul superficialităţii.

Standardul educaţiei

Putem spune cu mâna pe inimă că managementul din învăţământ este performant? Dacă ar fi aşa, am vedea rezultatele la ieşirea din sistem, în contribuţia tinerilor la ameliorarea societăţii. Este sistemul bine articulat, iar curriculumul coerent? Sunt manualele bine elaborate? Aceste manuale folosite de atâţia ani şi mâncătoare de bani… Sunt banii, mulţi sau puţini, judicios cheltuiţi? Se apropie de… perfecţiune formarea iniţială şi continuă a profesorilor? Este dialogul dintre ministru sau director şi profesor real şi eficient? Se fac inspecţii, evaluări de tot felul…; la ce servesc? Şi în toate sunt implicaţi oameni cu pretenţii, cu „formări” şi hârtii pe măsura pretenţiilor… Care e eficienţa lor? Care e câştigul învăţământului? Printre ei sunt şi oameni de forţă, dar cu toţii se „aplatizează” într-o masă superficială şi confortabilă, cu o anumită dezinvoltură în tratarea/rezolvarea subiectelor sau a situaţiilor, cu un bagaj nu neglijabil de informaţii, cu o experienţă de abordare a temelor, dar fără să câştige o anvergură naţională eficientă a demersului. Fără să se reuşească o coagulare a forţelor pozitive pentru salvarea educaţiei naţionale. Fără, poate, să existe într-adevăr un asemenea interes. Pe urmele clasei politice mari, s-a format treptat o clasă „medie” a privilegiaţilor din învăţământ, foarte eterogenă, dar animată de interese precise, care parazitează oarecum evoluţia inerţială a învăţământului, evoluţie potenţată, cât se poate, de munca apostolică de la clasă, câtă se mai poate păstra în această formă şi o asemenea muncă.

Mai poate fi însănătoşită o asemenea „clasă” de experţi, care să regândească sistemul, care să definească nu standarde pe performanţă, ci standardul educaţiei? Ce intră într-un asemenea standard, ce-l învăţăm pe elev ca mai apoi să se poată integra în societate, în multiculturalitate, care să facă faţă ameninţărilor lumii actuale? Poate fi descurajată să nu mai înainteze în eroare? Nu. Este, deocamdată, cea care întreţine funcţionarea sistemului. Clasa politică „mare” e departe de a fi interesată de rezolvarea unei asemenea probleme. De fapt, o asemenea situaţie nu este identificată ca problemă. Interesul ar putea fi mutat mai mult spre elev, spre omul de la catedră. Prin descentralizare, prin situarea elevului în centrul învăţării. Dar şi asemenea tendinţe sunt confiscate deocamdată de demagogie. Povara cade, din ce în ce mai mult, pe umerii dascălului. Munca lui este însă înfrântă mereu de un sistem defectuos.

Pe ce fundament situăm învăţământul românesc?

Vorbeam în aceste zile de răgaz cu un prieten, constructor, despre… ţară. Vezi, zice el, dacă vrei să faci o şosea, trebuie să-i stabileşti traseul, ţinând cont de teren şi geografie, de oportunităţile oferite de geografie. Şi apoi trebuie să-i faci un fundament solid. Altfel se surpă mereu.

Adecvarea la nesfârşitele tendinţe mediocre de reformă ne-a demonetizat toate bunele intenţii, iar ca să vindeci un sistem nu poţi alege doar câteva precepte sau câteva aspecte şi să le ignori pe celelalte. Dar nu ştiu cum se face că lucrurile clare nu apar deloc în mintea celor care ar trebui să conceapă demersul educaţional. Sau poate că apar, dar nu se văd rezultatele viziunilor lor. Concesii făcute… noxelor din sistem (decidenţi confuzi, profesori insuficient pregătiţi, elevi delăsători…, finanţare insuficientă) trag greu în găsirea drumului.

În această situaţie, ne întrebăm pe ce fundament situăm învăţământul românesc, astfel ca acesta să nu se mai surpe la fiecare adiere de vânt… politic? Cine construieşte acest fundament? Suntem în stare să-l construim? Mai avem forţa pentru a reface totul, începând de la o asemenea lucrare? Cine sau ce ne mai poate reda optimismul atât de necesar în activitatea de formare a tinerilor?

Olimpiu NUŞFELEAN