Socialize

Facebook
Home » Examene » Bacalaureat » Bac‑ul din filme

Bac‑ul din filme

La televizor se dau în această perioadă filme artistice bazate pe opere literare care să ajute la pregătirea pentru bacalaureat: „Răscoala“, „Patul lui Procust“, „Ion – blestemul pământului“ şi „Ion – blestemul iubirii“ (după „Ion“), „Moromeţii,Baltagul, „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“ (după „Alexandru Lăpuşneanu“), „Felix şi Otilia“ (după „Enigma Otiliei“). Televiziunea Română face lucrul acesta cu scop declarat: „TVR 1 îţi face mai uşoară recapitularea pentru bacalaureat! Mari filme, recompensate cu premii şi care au la bază cărţile cerute la Bac“. Chiar dacă ne găsim într‑un context legat de limba română, şcoală, examen naţional, deci presupusă şi dorită exprimare ca la carte, putem să trecem cu vederea pătrunderea şi în acest promo a construcţiilor devenite tic de tabloid şi de postări, cu „şi“ neavenit acolo unde îşi are locul o virgulă („filme recompensate şi care au… “), la fel cum putem să trecem şi peste afirmarea şi aici a convingerii contrare DOOM‑ului că numele examenelor se scriu cu majuscule; nu se scriu, chiar dacă sunt ditamai examenele naţionale. Important e că TVR dă un semnal că îşi asumă cel puţin implicarea în actualitatea educaţională, cu speranţa că se află pe drumul regăsirii rolului educativ. Din manipularea asiduă practicată în ultimele trei decenii face parte şi vârârea‑n cap a convingerii că televiziunea nu face educaţie, că educaţia nu e de aşteptat dinspre televizor; ba este, chiar ca datorie a unei instituţii media naţionale.

Dacă televiziunea naţională recurge la bacalaureat ca pretext pentru a difuza filme de referinţă (nu neapărat de maximă valoare) ale cinematografiei naţionale, e foarte bine. Recursul are suport în actualitate, un suport uşurel pentru o convenţie, o complicitate cu publicul care poate fi astfel atras. Dacă într‑adevăr televizorul îşi asumă sarcina de a face recapitulare la română pentru bacalaureat, nu e bine. Mai ales în condiţiile de azi nu e bine, când elevii nu mai citesc în general şi mai ales în mod susţinut, iar mai‑marii educaţiei nu mai ştiu cum să facă să ascundă asta, impunând formularea ori a unor subiecte de examen largi şi fără repere, ca să se poată da un răspuns fără a cunoaşte ceva în prealabil şi fără a spune nimic, ori a unor subiecte privitoare la decupaje mici, izolate de context, ca să nu se vadă că, de fapt, candidatul nu stăpâneşte anvergura textului. 

Pericolul este ca elevii chiar să creadă că vizionarea unei ecranizări ţine loc de citirea textului literar, de învăţare pentru examen. Unii profesori, ştiind ei bine de prin ghiduri şi sinteze şi de pe la formări că se cere să se folosească metode moderne de lucru şi constatând că e cu punctaj garantat să fie potrivite pe câte undeva cuvinte de felul „interdisciplinar“, „transdisciplinar“, „interactiv“, „creativ“, chiar îi susţin pe elevi în recursul la film pentru, de exemplu, caracterizarea vreunui personaj şi aducerea aminte a vreunei scene, ca substitut al găsirii unui sens în scenă, în ce face şi ce zice personajul etc., pe baza reflectării lor în carte. Lucrul elementar, de transmis la şcoală pentru învăţare de la început de tot, de când începe răsfoitul cărţilor, este că filmu‑i una şi cartea‑i alta, făcute separat, de autori separaţi, cu mijloace separate, cu intenţii separate, în forme separate. Odată înţeles bine lucrul ăsta, chiar este bine ca după cunoaşterea unei poveşti, a unui roman etc. prin lectură, din carte, să fie cunoscută şi o viziune, o interpretare, ceva sensuri obţinute şi pe altă cale, desprinse dintr‑o altă sursă, produsă altfel, de către altcineva, pe aceeaşi bază. Cu atât mai mult, când pregătirea pentru un examen decisiv practic s‑a terminat, ce era de făcut s‑a făcut, poate merge un film „cam pe‑acolo“, însă numai ca fapt divers, ca luat cunoştinţă, deşi recomandată în astfel de momente este iluzia evadării (fără deconectare), iar dacă e să fie obţinută prin vizionarea unui film, atunci preferabil este să nu fie unul care să ducă cu gândul tot la ce se cere şi ce s‑o da la examen.

Difuzarea acum la televizor a unor ecranizări de literatură fundamentală nu numai pentru un examen, ci pentru mobilarea minţii ar fi nimerit să constituie o aducere aminte a vechiului şi altădată constantului obicei al TVR de a fi consonantă cu nevoia de transmitere şi receptare a învăţăturii, obicei cu origini şi mai îndepărtate, în manifestarea radioului ca mijloc de propagare a unor lucruri de învăţat. Televiziunea naţională a transmis învăţătură, inclusiv prin lecţii ca atare sau subtil: erau lecţiile de muzică ale lui Leonard Bernstein, erau romanele‑foileton engleze de luni seara, era „Seara de teatru“ de marţi (anii ’60‑’70), a fost „Integrala Shakespeare“ cu fiecare episod precedat de o prelegere a marelui profesor Ion Zamfirescu, a fost echivalentul la noi cu serialul „Muşatinii“ după trilogia lui Delavrancea (într‑o vreme a convingerii în sens creator că „şi noi avem“, „şi noi putem“), erau cursurile de limbi străine (inclusiv de la BBC) cu universitari, era Teleşcoala, pot fi socotite ca forme ale diversităţii în aceeaşi categorie şahul cu Elisabeta Polihroniade (absolventă de Filosofie) şi „Primii paşi în tenis“ cu Ţiriac. Se făcea educaţie prin acestea la televizor, fără pic de sinchiseală de ideologia vremii de atunci, se transmiteau învăţătură şi chiar hulitele azi cunoştinţe. Şi tot azi, pudoarea prefăcută face ca educaţia, altfel găsită ca absolut necesar de făcut prin media, inclusiv prin televizor, să fie făcută schimonosit la televizor, iar transmiterea învăţăturii să fie promovată în termeni care cică atrag, când în realitate pun pe fugă, precum „meditaţii“ şi „recapitulare“.

Florin ANTONESCU