Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Basarabia eminesciană

Basarabia eminesciană

Dacă am înțeles bine argumentul preliminar (numit convențional În loc de argument), Theodor Codreanu a publicat 12 cărți consacrate fenomenului Eminescu (în intervalul temporal 1984, anul debutului editorial cu Eminescu – Dialectica stilului, și 2018), din care nu mai puțin de opt dedicate Basarabiei. Ultima în ordine cronologică este chiar Basarabia eminesciană (Editura Ideea Europeană, București, 2018, 444 p.), cu o mențiune specială: Ediție pentru Centenarul Marii Uniri.

Autorul nu-și refuză plăcerea de a face considerații numerologice, marcând câteva coincidențe stranii: „Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei și lui Eminescu deopotrivă, deși, din punctul de vedere al „științei“ numerologice, 28 este al doilea număr perfect după 6, descoperit de geniul lui Pitagora, al treilea fiind abia 496 (p. 11). 28 mai 1812 înseamnă pierderea Basarabiei, iar 28 iunie 1883 – momentul pierderii lucidității de către poetul național. Punând în relație cele două date tragice, Theodor Codreanu leagă indestructibil cele două destine, al Basarabiei și al lui Eminescu însuși, sugerând o fatalitate ineluctabilă. Și tot într-o zi de 28 iunie 1940, „Basarabia va fi din nou invadată de către moștenitoarea Rusiei țariste, marea și generoasa Uniune Sovietică“ (p. 16). Între acești 28 siniștri, istoria ne-a oferit și unul fast: 28 iunie 1991, când Congresul American, prin Rezoluția Senatului, în urma hotărârii propuse de senatorii Larry Pressler și Jesse Helms, susținea Reunificarea României cu Basarabia și Bucovina nordică, pentru a repara nedreptățile istorice din 7 mai 1775 și 28 mai 1812.

Fără a fi un istoric pursânge, Theodor Codreanu are știința citirii și înțelegerii documentelor istorice, fie tragice, fie benefice, care au jalonat soarta ținuturilor românești. Autorul reface pas cu pas destinul Basarabiei în context național și european, punând la contribuție surse de primă mână, capabile să lumineze „firidele“ ascunse, vicleniile și capcanele istoriei. El vorbește pe bună dreptate de cinismul imperial, iar o analogie ne dă fiori și astăzi: „În istoria creștinismului ortodox, numai Rusia țaristă a concurat Inchiziția catolică. Dostoievski și Tolstoi au înțeles asta“ (p. 22). Fățărnicia țaristă era perfect rafinată și subtilă: „Țarul Alexandru I a început, în 1806, printr-un Manifest «creștin», «de dragoste frățească», adresat celor două Principate, dragoste sub care mustea pofta cinică de stăpânire a lor“ (loc. cit.). După câțiva ani de hărțuire războinică, încheiată cu ruinarea economică a Principatelor, s-a produs „smulgerea Basarabiei de la Moldova, spre a deveni finalmente gubernie rusească, incapabilă de viață proprie, de creativitate spirituală, lingvistică, economică“ (p. 25). Manevrele oculte, aranjamentele de culise, trădarea și vânzarea deopotrivă au pecetluit soarta Basarabiei. Autorul observă cu amărăciune: „Rareori s-a întâmplat ca o delegație oficială a unui stat, aflată în tratative de anvergură, să fie cumpărată de adversari «la grămad㻓 (p. 30). Diplomația rusă a reușit. Amiralul Ciceagov, conducătorul delegației rusești, a confirmat ulterior coruperea lui Dimitrie Moruzi. De altfel, rolul fraților Moruzi în negocierile pentru Basarabia rămâne unul controversat, cum au observat istoricii români de mai târziu. Autorul notează apodictic: „Prin Tratatul de la București, semnat la 28 mai 1812, se «consfințea» nu ocuparea, ci cumpărarea Basarabiei (prin înșelăciune, de la un stat care nu-i aparținea), în noua ei înfățișare extinsă abuziv, de către ruși“ (p. 33). Trădătorii, în frunte cu Dimitrie Moruzi, au fost decapitați, dar faptele erau consumate.

Cartea lui Theodor Codreanu este imposibil de rezumat, într-atât de multe sunt detaliile istorice revelatoare puse la contribuție într-un discurs dens, coerent, expresiv și convingător. Autorul vorbește, cu argumente peremptorii, despre dezbinarea noastră, care este una ancestrală, încă de la traci, și a fost definită ca atare de Herodot. Este pasionant să urmărești labirintul diplomatic în interiorul căruia se mișcă dezinvolt istoricul marcat de destinul tragic al Basarabiei. Traseul diacronic include anii de referință: 1775, 1812, 1877-1878, 1918, 1940, angajând într-un păienjeniș de relații marile puteri – Rusia, Turcia, Austria, Franța, Germania, Anglia – numeroase tratate, convenții, înțelegeri, acorduri, date peste cap de malversațiuni, manevre oculte, vânzări și trădări, scandaloase din perspectiva posterității și având în centru – victime sigure – Principatele Române și alte țări mici din sud-estul european. Publicistul infatigabil Eminescu, gazetarul curajos și moral, polemistul incoruptibil, vizionarul politic au fost la curent cu toate evenimentele importante ale vremii. Spirit justițiar, inflexibil și energic, luptătorul pentru cauza Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a ieșit în arenă pentru a-și lansa articolele virulente de ordin istoric, de drept, de filosofie, de lingvistică, de morală, stârnind controverse, deranjând spiritele inerțiale ale epocii, pe mai-marii zilei. În viziunea lui Theodor Codreanu, Eminescu este un jurnalist infailibil: „Vârful de lance al acestei «campanii strașnice» împotriva tăvălugului rusesc va fi, desigur, Eminescu“. Abia sosit la ziarul conservator („Timpul“, n.n.), el va încălca directivele de partid, alarmându-l deja pe I.A. Cantacuzino, care-l acuza că se străduia să facă din ziar „un organ personal de presă“ (p. 88). „Or, Eminescu avea profunda convingere că numai adevărul, oricât de crud, este folositor. În realitate, poetul voia o presă nu a umorilor personale, ci una pusă exclusiv în slujba intereselor națiunii (loc. cit.).

Autorul este atent nu doar la convulsiile dramatice ale trecutului, la politica dusă pe muchie de cuțit de către vecinii noștri și de către marile puteri europene, uneori semănând izbitor cu „ruleta rusească“, ci împinge analiza până în zilele noastre, pentru a constata că ideologia politică eminesciană este perfect actuală în semnificațiile ei generale. Ba mai mult, Theodor Codreanu observă cu sarcasm că ideile vajnicului combatant de la „Timpul“ nu sunt defel concordante cu mult vânturatul concept neoliberal al „corectitudinii politice“. De altfel, o mai veche carte a sa era intitulată premonitoriu Eminescu – incorect politic. Publicistul ne prevenea profetic: „Astăzi este dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român“ (p. 96). Autorul nostru se grăbește să noteze: „Asemenea cuvinte sunt mai actuale ca oricând, în condițiile destrămării interioare a națiunii, cum o atestă și apelul semnat de 101 academicieni, la 9 februarie 2017, sub genericul Identitate, suveranitate și unitate națională. Atacurile violente, grobiene împotriva acestui Apel arată halul deplorabil în care a ajuns o parte a națiunii, căzută la starea de populație, simptom al cultivării urii de sine de către intelighenția rătăcită în ideologia „corectitudinii politice“. Culmea, numărul nefast 28 revine prin contraapelul semnat de 28 de istorici (!) globaliști, pentru care conceptul de națiune trebuie scos din vocabularul contemporan, cei care se încăpățânează să mai creadă în trăinicia poporului român fiind etichetați „ceaușiști“, „antioccidentali“, „naționaliști“. Adică „eminescieni“ (p. 96-97).

Trei capitole consistente ale cărții sunt consacrate celor două mari spirite congenere, Eminescu și Constantin Stere: De la Eminescu la „cazul Stere“, Apendice istoriografic la „cazul Stere“ și „Întâlnire ontologică: Eminescu și Stere“ (p. 188-218). Autorul fixează riguros „genul proxim“ și diferențele specifice ale celor doi scriitori dăruiți sufletește cauzei Basarabiei, Constantin Stere (1865-1936) din postura de fiu al ținuturilor de dincolo de Prut, iar Eminescu, marele prețuitor și iubitor al tuturor provinciilor românești. Năvalnicul Constantin Stere, acuzat de înaltă trădare, niciodată dovedită, a avut o contribuție enormă la unirea Basarabiei cu patria-mamă în 1918: „Meritul Basarabiei la înfăptuirea României Mari a fost excepțional, cu atât mai mult cu cât Sfatul Țării a votat unirea cu o țară învinsă, aflată sub ocupație germană, o Românie care renunțase la această provincie prin intrarea într-o alianță cu Rusia“ (p. 205). Pentru Theodor Codreanu publicistica lui Stere se ridică la nivelul cantitativ și calitativ al publicisticii eminesciene – elogiu neadus până acum niciunui alt intelectual român. El subliniază și un detaliu inedit, acela că acad. Mihai Cimpoi și acad. Eugen Simion au scris o carte împreună: Viața ca un roman. Constantin Stere, scriitorul, Eseuri, Editura Gunivas, Chișinău, 2015, adăugând un detaliu lămuritor: „Între cei doi există afinități elective, oglindite și de o îndelungată prietenie, cimentată după 1989“ (p. 219). Concluzia lui Thoedor Codreanu este elocventă: „Marea taină constă în puterea lui Stere de a ridica ideologicul la treapta ontologicului“ (p. 227). Pentru a încheia: „Fără basarabenismul lui Constantin Stere, cea mai năpăstuită provincie românească ar fi rămas gubernie sovietică, ceea ce, din nenorocire, va și deveni, în pofida poruncii lui Ion Antonescu de trecere a Prutului, «basarabenismul» aducându-i mareșalului condamnarea la moarte“ (p. 231).

Se impun câteva observații finale. Theodor Codreanu asumă tema Basarabiei din perspectivă pluridisciplinară (în consens cu paradigma pluridisciplinarității promovată consecvent de Basarab Nicolescu), aducând în demonstrațiile sale argumente istorice, geografice, filosofice, de drept, de morală, de sociologie, de politică, demografice și lingvistice. Cititorul atent va observa că subsolurile paginilor sunt ticsite de trimiteri bibliografice și de note lămuritoare privind diversele interpretări date evenimentelor istorice de-a lungul anilor. Dacă ar fi să stabilim o acoladă temporală pe care o acoperă Basarabia eminesciană, am constata, cu surprindere poate, că aceasta se întinde de la traci și până la epoca postdecembristă, cu toate contradicțiile acesteia din urmă, când a și fost ratată șansa extraordinară a unirii Basarabiei cu patria-mamă. Analizele lui Theodor Codreanu sunt pertinente, riguroase și nu lipsite de accente polemice. Autorul este curajos și ia adesea taurul de coarne, făcând afirmații – întemeiate pe documente – pe care alții, mai circumspecți, ar ezita să le facă. O probă a organicității operei sale de critic și istoric literar este aceea că utilizează consecvent o serie de sintagme, termeni și concepte recurente de mare expresivitate conotativă, pe care le întâlnim și în cartea de față: arheul românității (nimeni altul decât Eminescu), intuiția ontologică întru Archaeus, rațiunea cinică, teoria golului etnic, inimă foarte caldă și minte foarte rece, antiteze monstruoase, mediocritate și subistorie, răul dinlăuntru, Vodă – da și Hâncu – ba, împăcarea antitezelor, panglicărie dialectică, dușmanul natural, singuraticul împotriva tuturor (Constantin Stere), estetica încercării, arheul etnic, exil interior, geniul reacționar eminescian, legenda neagră, independența organică ș.a. O carte necesară… O carte-eveniment…

Teodor PRACSIU