Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Cadrul didactic în contextul actual al învățământului românesc

Cadrul didactic în contextul actual al învățământului românesc

cadrul didacticMutațiile esențiale produse în țara noastră după evenimentele din decembrie 1989 nu puteau să nu afecteze și domeniul educației. Dintre aspectele pozitive menționăm:

• Eliminarea din conținutul disciplinelor școlare a ideologiei. În ultimul timp însă se constată o revenire a unui alt tip de ideologie, cea numită de unii „globalism cultural”. Dacă vechea ideologie avea ca centru Moscova, noua ideologie are ca centre Washingtonul și Bruxellesul;

• Reintroducerea religiei, care este de natură să contribuie la o mai bună educație sufle­tească a elevilor;

• Introducerea disciplinelor opționale, care vin în întâmpinarea unor aspirații ale elevilor;

• Îmbunătățirea bazei materiale a școlilor și dotarea lor cu mijloace tehnologice moderne. Această îmbunătățire s-a realizat însă cu prețul unei risipe uriașe, de multe ori modernizându-se școli care un an mai târziu au fost desființate, ceea ce dovedește pe de o parte lipsa unei viziuni coerente, pe de altă parte dirijarea preferențială a unor fonduri publice în direcția satisfacerii intereselor clientelei politice.

În același timp însă s-au manifestat și o serie de fenomene negative de natură să ducă la scă­derea calității învățământului:

• Neconcordanța dintre valorile promovate de școală și valorile promovate de societatea românească. Deși la nivel declarativ aceste valori sunt comune, în realitate ele sunt contrare. De fapt, aceasta este, conform opiniei noastre, principala cauză a crizei actuale cu care se confruntă școala românească.

• Din dorința de a fi pe placul Occidentului au fost preluate o serie de „forme” care nu au nimic de-a face cu „fondul” tradițional al școlii românești, ca de exemplu eliminarea notelor și introducerea calificativelor, fapt care, după părerea multor cadre didactice, a dus la eliminarea concurenței între elevi, concurență de natură să stimuleze progresul școlar. Dacă în perioada comunistă «lumina venea de la răsărit», în prezent se pare că «lumina vine de la apus».

• Lipsa de continuitate și coerență a politicii școlare. Fiecare nouă guvernare postdecembristă a promovat politicile sale proprii în domeniul învățământului, de multe ori acestea fiind total opuse. În pofida semnării celebrului Pact Național pentru Educație (2008) de către reprezentanții tuturor partidelor parlamentare și adoptării Legii Educației Naționale (2011), care prevedeau alocarea a minimum 6% din PIB pentru Educație, situația nu s-a îmbunătățit ulterior, învățământul continuând să fie un fel de paria al societății, guvernanții ignorând astfel total recomandarea întemeie­torului pedagogiei moderne, Johannis Amos Comenius, care scria că «Neglijarea educației este ruinarea oamenilor, a familiilor și a statelor» (Johannis Amos Comenius, Pampaideia, Studiu introductiv, note și comentarii de Iosif Antohi, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977, p. 13).

• Incompetența crasă a multora dintre cei care au condus în ultimele două decenii destinele învățământului românesc.

• Centralizarea și birocratizarea excesivă, cu nimic mai prejos decât cele existente în regimul comunist, sufocă și anihilează inițiativele menite a promova interesele și cerințele locale, regionale și ale elevilor. Zilnic, școlile sunt „bombardate” cu cereri venite „de sus” de a trimite fel și fel de situații, care de fapt nu servesc la nimic. Cadrele didactice sunt asaltate de tot felul de cereri referitoare la completarea a tot feluri de hârtii, care de care mai bizare, rămânându-le tot mai puțin timp pentru activitatea lor de bază, care trebuie să fie cea de predare-învățare și evaluare.

• Numirea în funcțiile de conducere se face pe criterii politice, încălcându-se flagrant legea;

• Înlocuirea concursului de admitere la liceu cu admiterea bazată pe evaluarea la două discipline și pe media claselor V-VIII. În acest fel se dă posibilitatea elevilor cu situație financiară mai bună să-și «cumpere locul în liceu». Pentru a asigura reușita la liceu a propriilor odrasle, părinții acestor elevi plătesc ore de meditații chiar profesorilor copiilor lor, care pentru a justifica banii primiți dau note mari elevilor respectivi, chiar dacă aceștia nu au înregistrat progrese.

• Extinderea corupției și fraudelor în ceea ce privește desfășurarea examenelor de evaluare.

• Desființarea școlilor profesionale și dispa­riția practicii agricole în școlile din mediul rural, ignorându-se astfel un principiu fundamental al învățământului, și anume cel al legării teoriei cu practica.

• Agravarea fenomenului de abandon școlar datorat sărăciei și dezinteresului crescând al familiei față de școală, fapt care duce la creșterea analfabetismului și la proliferarea delincvenței juvenile. Rata abandonului școlar a fost în anul 2012 de 17,4% (http://www.hotnews.ro/stiri-esential- 14606955-comisia-europeana-rata-abandonului-scolar-romania-fost-17-4-anul-trecut-iar-media-este-12-8.htm).

• Înmulțirea actelor de violență în școli. Cauzele principale ale acestei stări de lucruri sunt: înțelegerea defectuoasă a funcționării sistemului democratic (majoritatea elevilor asociază democrația cu dreptul de a face ce vor); dezinteresul sau interesul prost înțeles al părinților față de școală; de obicei, acest lucru se manifestă la părinții care au un oarecare potențial financiar, obținut de regulă prin mijloace dubioase, și care la rândul lor au o educație precară; incoerența sistemului legislativ, la nivelul sistemului social în general și al celui școlar în special; acest lucru favorizează sfida­rea legilor și a normelor de conviețuire socială; influența negativă a mass-mediei, care promovează violența în mod cotidian; creșterea nivelului general de violență la nivelul societății omenești.

Violența este o lege fundamentală a lumii vii. Orice ființă, pentru a supraviețui, se hrănește cu o altă ființă, pe care mai întâi o ucide printr-un act de violență. Omul, ființa superioară pe Terra, nu numai că nu se poate sustrage acestei legi, dar a dus violența la paroxism. Privind retrospectiv, constatăm că pe măsură ce oamenii au devenit tot mai „civilizați”, actele de violență săvârșite de ei asupra semenilor și asupra celorlalte ființe cu care împart planeta au căpătat o amploare din ce în ce mai mare. Războiul, forma maximă a violenței umane, este prezent în întreaga istorie scrisă a umanității. În pofida încercărilor de a „îmblânzi războiul” făcute de Biserica creștină (prin încercarea de a impune principiul „păcii lui Dumnezeu”) sau de gânditori precum Hugo Grotius (în lucrarea sa „Despre dreptul războiului și al păcii”) și Immanuel Kant („Spre pacea eternă”), ale căror idei au stat la baza Convențiilor de la Geneva (1863) și Haga (1899), Pactului Societății Națiunilor (1919) și Chartei ONU (1945), constatăm că, pe măsură ce ne apropiem de timpurile noastre, războiul devine tot mai distrugător (fapt explicabil atât din cauza dezvoltării tehnologiei, cât și imoralității crescânde a oamenilor). Istoria ne arată că violenței nu i s-a putut pune capăt decât printr-o violență și mai mare. Numai în cazuri izolate și pentru scurte perioade de timp, violența a fost eradicată datorită răspândirii unor doctrine religioase egalitariste (cazul primelor comunități creștine sau al diferi­telor secte din Evul Mediu sau epoca modernă – bogumilii, catarii, hurufiții, amish etc.).

• Supraîncărcarea elevilor din cauza, pe de o parte, reducerii numărului de ore pe an desti­nate învățăturii, pe de altă parte, adoptării unor programe stufoase neadecvate vârstei copiilor. Se cere elevilor să-și însușească cunoștințe care nu le vor fi de folos niciodată în viață (ecuații de gradul II, funcții, valențe etc.), în loc să se pună accentul pe obținerea și fixarea temeinică a unor cunoștințe și compe­tențe real folositoare. Generațiile adulte rămân uimite când află, de exemplu, că elevii de azi învață limba engleză din clasa zero, în timp ce ei începeau studiul primei limbi străine în clasa a V-a, sau că învață ecuații din clasa I, în timp ce ei învățau din clasa a V-a, și exemplele de acest fel pot continua.

• Absența tot mai alarmantă a motivației elevilor în direcția acumulării de cunoștințe, competențe, abilități și formării de comporta­mente utile societății. Cauzele acestei stări de lucruri sunt multiple, dintre acestea menționând: incapacitatea crescândă a părinților de a-și educa și stăpâni copiii (copiii nu mai sunt puși să efectueze diferite treburi gospodărești, munca fiind consi­derată o rușine); tot mai des auzim din gura părinților expresia „nu știu ce să-i mai fac”; abandonarea de către unii părinți a funcției educative, pe fondul preocupării exagerate pentru acumularea de bani și bunuri materiale; accesul nelimitat al elevilor la informații neadecvate vârstei prin TV, Internet etc.; lipsa sau raritatea modelelor pozitive în mass-media. Mass-media promovează intens modelele negative, personaje parvenite, „ciocoi de tip nou”, inducând în tânăra generație ideea că succesul în viață nu se obține prin muncă tenace, ci prin „învârteli”. Ba mai mult, munca este disprețuită, iar cei care învață nu sunt considerați modele demne de urmat.

• Scăderea continuă a calității resurselor umane implicate în actul educației: elevii devin tot mai slabi din punct de vedere intelectual. Analfabetismul funcțional (incapacitatea de a înțelege textul citit) este în continuă creștere, atingând 40% din populația școlară; cadrele didactice sunt tot mai slab calificate și încorsetate în legi și regulamente desprinse de realitatea cotidiană; părinții, la rândul lor, sunt tot mai puțin educați și se implică tot mai puțin în educația propriilor copii.

• Necultivarea sentimentului patriotic. Nichifor Crainic scria «Naționalismul e condiția elementară a recunoașterii fiecărui popor, precum lipsa lui e semnul decăderii și al morții». Or, în ziua de astăzi, a fi patriot, a fi naționalist, a început să fie privit ca pe ceva desuet. Pe toate căile posibile, inclusiv prin școală, se încearcă și chiar se reușește minimizarea acestui sentiment.

• Renunțarea la uniformele școlare. Acest fapt credem că a încurajat indisciplina și a promovat diferențierile sociale între elevi, alterând sentimentul «de a fi elev».

• Dispariția cabinetelor medicale din școli. Aceasta în condițiile în care, din cauza poluării și alimentației bazate tot mai mult pe așa-numitele „E-uri”, starea de sănătate a copiilor, ca de altfel a întregii populații, înregistrează un regres continuu.

• Degradarea continuă a statutului profe­sional al cadrelor didactice. Cadrul didactic este văzut ca un „ospătar” care trebuie să servească fără să crâcnească elevul și părinții acestuia. Acest lucru se datorează mai multor factori, între care amin­tim: salarizarea necorespunzătoare a cadrelor didactice. Conform Legii privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, coeficientul de ierarhizare a cadrelor didactice este cuprins între 1,35 (pentru învățătoare și educa­toare debutante) și 4,25 (pentru profesorul preuniversitar cu gradul I și vechime peste 40 de ani), ceea ce înseamnă o medie de 2,80 dintr-un maximum de 12, ceea ce situează cadrele didactice la subsolul ierarhiei.

• Criza generală a sistemului de valori pe care o parcurge societatea românească. Modelul familiei tradiționale, în care autoritatea părinților și a dascălului este necontestată, tinde să dispară. Dictonul „Cine are carte are parte” nu mai este crezut aproape de nimeni, chiar dacă pe față nu se recunoaște acest lucru. Ceea ce contează este banul, nu educația. Părinții cu bani cred că sunt mai deștepți, că le știu pe toate și de aceea îi disprețuiesc pe dascăli.

În pofida tuturor vicisitudinilor prin care trece astăzi patria noastră, cadrele didactice au datoria să-și facă meseria cât mai bine, pentru că numai în acest fel, prin modelarea tinerei generații în spiritul adevăratelor valori: libertatea, dreptatea, munca, responsabilitatea, patriotismul etc., prin formarea unor oameni în adevăratul sens al cuvântului, se poate purcede la renașterea economică și morală a nației noastre.

Prof. Aurel DUMITRESCU, Școala Gimnazială Nr. 1, Jilava