Socialize

Facebook
Home » Noutati » Calea regală

Calea regală

Calea regalaCu aproape două secole în urmă, în faţa unui auditoriu select, aflat în aula unei facultăţi din Paris, avea loc o prelegere susţinută de un cunoscut profesor universitar cu privire la o demonstraţie din matematică. Aflat în sală şi neînţelegând mare lucru din problemele abstracte ridicate de expunerea publică la care asistase, moştenitorul tronului Franţei şi-a permis politicos să întrebe conferenţiarul, la sfârşitul expunerii, dacă nu cumva aceste cunoştinţe ar putea fi însuşite printr-o modalitate mai uşoară de învăţare. Profesorul a zâmbit şi i-a oferit prinţului un răspuns rămas celebru: „Sire, nu există o cale regală de învăţare a matematicii!”

Anecdota nu are nevoie de comentariu, iar tâlcul ei depăşeşte graniţele matematicii: acela care doreşte să studieze cu seriozitate un domeniu anume trebuie să fie pregătit să înfrunte greutăţi, lucru care nu este întotdeauna la îndemâna oricui. În absenţa unei visate „căi regale”, care să te ducă uşor şi sigur la ţintă, cea mai bună modalitate de a învăţa un lucru este aceea a studiului metodic şi consecvent, a muncii asidue şi bine făcute, adesea independente, prin „încercări şi erori” (Karl Popper), printr-o disciplină autoimpusă şi liber consimţită. Rădăcinile acestei legături directe dintre efortul depus şi rezultat le găsim încă în înţelepciunea anticilor. „Învăţătura este amară, dar roadele ei sunt dulci”, considera Aristotel, iar latinii ne-au lăsat ca moştenire cunoscutul dicton „Per aspera ad astra!”, ştiuta lecţie că doar pe căi anevoioase putem ajunge la înălţimea stelelor. Până la urmă, admitem că în viaţă nu toate scopurile sunt obţinute uşor, de aceea trebuie să fim pregătiţi la un efort de voinţă pentru a le îndeplini.

Mi-am amintit de această întâmplare observând că în învăţământul nostru, preuni­versitar şi nu numai, pare a se căuta tocmai „calea regală” care să optimizeze sistemul şcolar. Se speră că va fi găsită acea modalitate facilă de atingere a obiectivelor didactice propuse, scutindu-i pe elevi de efortul muncii individuale, o soluţie atractivă prin care aceştia să economisească timp şi să găsească plăcere în rezolvarea sarcinilor instructive primite. A-i învăţa pe elevi să înveţe nu este atât de simplu cum pare la prima vedere, dacă ţinem cont de faptul că acest lucru implică efort, disciplină şi autoeducaţie din partea tinerilor aflaţi pe băncile şcolilor. Cum la această vârstă principala lor preocupare este studiul, este nevoie să înţeleagă că asta înseamnă muncă susţinută şi presupune voinţă de autodepăşire din partea celui care se instruieşte. Atunci când una dintre cerinţele învăţământului actual este aceea ca discipolii noştri să devină coparticipanţi la actul propriei lor instrucţii şi educaţii, o schimbare de mentalitate cu privire la rolul şi atribuţiile care le revin este mai mult decât necesară.

Dacă învăţământul nostru de azi vizează nu dezvoltarea memoriei, ci a inteligenţei, se impune transformarea învăţământului formal, caracterizat prin acumularea de cunoştinţe, într-un învăţământ formativ, care să solicite în primul rând gândirea şi înţelegerea. Când anticul Quintilian lansase dictonul „Non multa, sed multum” (Num multe, dar ceva de seamă), el atrăgea atenţia că impor­tantă nu este mulţimea cunoştinţelor, ci calitatea lor. Lansată cu milenii în urmă, observaţia sa se potriveşte perfect cu dezideratul învăţământului formativ de azi, în care cel instruit devine coparticipant la actul propriei instruiri. Desigur, nimeni nu pretinde ca învăţământul să devină un chin (deşi unul dintre sensurile arhaice de muncă însemna tocmai „caznă”, munca echivalând cu pedeapsa primită pentru păcatul biblic al încălcării voinţei divine de către primii oameni), dar trebuie să inculcăm elevilor ideea că ne putem forma doar prin efort, prin muncă susţinută, că în viaţă nu vom obţine totul uşor. Genialei intuiţii „tota vita schola est” (întreaga viaţă este o şcoală), plastic exprimată de pedagogul Comenius cu secole în urmă, trebuie să-i adăugăm adagiul contemporan impus în lume de sociologul american Alvin Toffler: „Analfabetul viitorului nu este acela care nu ştie să scrie, ci acela care nu ştie să înveţe”. Ceea ce înseamnă deschidere spre lume şi învăţătură, conştiinţa faptului că niciodată nu ştim totul, că mereu avem de învăţat, reite­rând astfel atitudinea lui Socrate de continuă raportare critică la propria noastră ignoranţă.

Ne comparăm mereu, firesc, cu alte ţări şi ne plân­gem că nivelul de pregătire al elevilor noştri a scăzut dramatic faţă de naţiunile care se situează pe locuri fruntaşe în privinţa învăţământului. Găsim tot felul de motive ale acestui recul, dar de prea puţine ori am auzit sau citit că una din cauzele acestei stări de lucruri s-ar datora elevilor înşişi; or, aceştia constituie un element central al procesului de învăţământ. Ca oriunde, există tot felul de elevi, studioşi ori mai puţin studioşi, din păcate însă numărul celor din urmă este semnificativ. Un proverb arab arată că „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu taţii lor”, iar în mentalul colectiv al multora dintre concetăţenii noştri a fost indusă ideea că putem trăi în zodia facilului, minimului efort, al hedonismului, „şmecheriei” de joasă speţă şi nemuncii. Cum elevii noştri nu trăiesc sub un clopot de sticlă, feriţi de influenţele nefaste ale unei societăţi de tranziţie debusolate, este firesc ca aceste idei să fie receptate şi de tineri. De ce să te străduieşti să faci o şcoală de şoferi la modul serios, când contra a câteva mii de „euroi” poţi dobândi râvnita licenţă de conducere fără efort? De ce să-ţi toceşti coatele pe băncile sălilor de clasă ori aulelor facultăţilor, când atestatele de absolvent de liceu sau chiar de studii universitare pot fi măsluite dacă eşti dispus să scoţi din buzunar alte mii de euro? De ce să înveţi, când proverbul „Ai carte, ai parte” nu prea mai are acoperire în societatea româ­nească de azi, ba chiar pose­sorii de bunuri materiale şi averi financiare con­sis­­tente sunt aceia care nu se pot lăuda cu multă ştiinţă de carte, în schimb se pot lăuda cu „şcoala vieţii” absolvită magna cum laude? Iar atunci, de ce să ne mirăm că un licean zănatic ieşit printre primii de la examenele de simulare de BAC din primă­vară declara nonşalant şi cu un zâmbet tâmp pe faţă reporterilor de televiziune aflaţi în căutare de subiecte incitante că pe el nu-l interesează cartea, visând ca în viaţă să aibă parte de „bani, femei şi lăutari”? Nu putem absolvi de răspundere cadrele didactice atunci când se consemnează astfel de eşecuri şcolare, dar – dacă lăsăm deoparte familia – oare elevii n-au niciun pic de vină? Când zona ta de atenţie este canalizată într-o cu totul altă direcţie decât şcoala, de ce să fim surprinşi că rezultatele la examenul de bacalaureat sunt dezastruoase, că există licee în care niciunul dintre absolvenţi n-a reuşit să treacă acest examen considerat a fi de maturitate? Iar atunci, ajungi să reflectezi amar inclusiv la ironia lui Schopenhauer, care cita butada că atunci când o carte lovită de capul cuiva produce un sunet de gol, nu întotdeauna e vina cărţii. Credem însă că, mai presus de capacitatea intelectuală a tinerilor, slabele rezultate şcolare sunt datorate lipsei de motivaţie pentru învăţătură, a efortului minim de a pătrunde în tainele ştiinţei şi cunoaşterii, a dorinţei de autodepăşire şi autorealizare a propriei personalităţi.

Părinţii elevilor cu rezultate modeste la învăţătură rămân surprinşi când li se comunică de către cei îndrituiţi despre nivelul de pregătire al copiilor lor, mai ales că, spun ei, „noi le-am creat toate condiţiile şi nu i-am pus să facă altceva acasă decât să înveţe”, după cum declară în faţa oamenilor de la catedră. Este de înţeles dorinţa părinţilor ca odraslele lor să nu ducă traiul chinuit de care au avut parte ei înşişi atunci când au fost copii („lasă, barem ei să nu treacă prin greutăţile prin care am trecut noi şi să aibă parte de tot ceea ce e mai bun în viaţă”), uitând că, ferindu-i de obstacole, voinţa tinerilor nu se dezvoltă şi ajung să nu se adapteze la societatea în care trăim. Tinerii de azi nu trebuie scutiţi de sarcini în activităţile pe care le întreprind, condiţia fiind aceea ca sarcinile primite să nu depăşească puterile lor de rezolvare la un moment dat. În calitate de dascăli, poate că ar trebui să insistăm mai mult atât la clasă, cât şi în întâlnirile cu familia că nu există o „cale regală” care să-i conducă pe discipolii noştri la rezultate spectaculoase la învăţătură, că studiul presupune ambiţie, voinţă şi efort, că pregătirea trebuie făcută pas cu pas şi că inteligenţa nu poate înlocui deşteptăciunea dobândită prin studiu temeinic, prin muncă.

Până la urmă, n-a ajuns nimeni inginer bun, pro­fesor admirat pentru pregătirea sa temeinică ori doctor reputat în domeniul său fără o pregă­tire asiduă, fără studiu serios, fără sacrificii. Este adevărat că, uneori, se poate ajunge la rezultate bune doar prin talent, dar regula de bază este aceea ca aptitudinile înnăscute să fie dublate de muncă. Ar trebui să spulberăm la clasă ideea că isteţimea singură poate să ne asigure succesul în viaţă, că putem dobândi competenţă şi stima concetăţenilor doar urmând căile cele mai uşoare, care mimează studiul serios şi presupun puţin timp pentru a-ţi atinge scopurile. Nu există „căi regale” de a deveni buni profesionişti în orice domeniu, de aceea trebuie să alegem drumul sigur al pregătirii temeinice, cu voinţă, răbdare şi pasiune pentru ceea ce facem, conştienţi fiind că întotdeauna mai avem de învăţat, pentru că informaţia se acumulează în ritm ameţitor în ziua de azi. Admitem că o atare perspectivă nu este atrăgătoare pentru toţi discipolii noştri, dar perspectiva de a ieşi din conul de umbră în care se zbat învăţământul românesc şi societatea în general are un mare grad de realism, cu şanse de realizare.

Fără îndoială, cele scrise aici nu constituie descoperirea mersului pe jos ori inventarea apei calde. Ele sunt lucruri cunoscute, dar pe care le uităm sau nu le luăm în seamă din diverse motive. Realizările materiale şi spirituale ale societăţilor pe care le admirăm s-au datorat muncii şi conştiinţei lucrului bine făcut, nu găsirii unei visate „căi regale” care să scutească de efort. Cu cât tinerii noştri de azi vor înţelege asta mai repede, cu atât mai bine pentru societatea românească de azi şi de mâine.

Grigore SPERMEZAN,
Colegiul Naţional Grigore Moisil,
Urziceni, jud. Ialomiţa