Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Când transparenţa sperie

Când transparenţa sperie

O întâmplare recentă m-a pus pe gânduri. Încercând să fac o anchetă jurnalistică asupra modului în care profesorii s-au informat pentru alegerea manualelor pentru clasa a V-a şi asupra  criteriilor care au determinat alegerea unui manual (în condiţiile în care toate respectau programa de studiu!), am mers, cu totul întâmplător,  la Şcoala Gimnazială nr. 3 din strada Nicolae Titulescu, sectorul 1, Bucureşti. Şcoală cu un anume statut în preuniversitarul bucureştean.Totul părea a decurge sub semnul unor bune auspicii, căci paznicul de la intrarea în clădire (existau alţii şi la poartă!) avea o ţinută civilizată şi, mai mult, chiar zâmbea.

Am întrebat de director şi mi s-a arătat biroul larg deschis al directorului-adjunct, unde se afla o doamnă profesoară cu chip sever. Mi-am spus numele şi am precizat că sunt colaborator al Tribunei Învăţământului (n-aveţi vreun exemplar la îndemână?! am marşat eu spre un presupus interes al doamnei director pentru singura revistă naţională de opinie dedicată şcolii preuniversitare în principal). Domnia Sa nu a prins decât colateral comentariul meu şi a evitat o observaţie precisă: Tribuna Învăţământului fusese probabil cândva în atenţia conducerii, dar acum… când toţi ne internautizăm, presa scrisă pare a fi pe cale de dispariţie. Dar nu anecdotica prezenţei Tribunei…la Şcoala Gimnazială 3 contează în aceste însemnări, ci modul în care nevoia de transparenţă e văzută cu reticenţă sau chiar cu spaimă, ori ca o adevărată formă de asediu a unui element alogen asupra şcolii…În fond, doamna directoare fusese informată despre intenţiile mele care se puteau reduce simplu la două întrebări, mari şi late, cum ar fi spus cândva românul de altă… specie decât cea postmodernă:

  1. Cum s-au informat profesorii în alegerea manualelor
  2. Ce criterii au prevalat în alegerea unui manual

A urmat apoi un scenariu cu elemente uşor halucinante. Doamna directoare mi-a cerut să mă legitimez, s-a uitat la documentul pe care i l-am prezentat şi mi-a spus că este de anul trecut, ceea ce inducea o mare dificultate în a accepta că eu mai sunt… eu şi punea posibilul dialog sub semnul întrebării… Sigur, dna directoare avea dreptate, documentul era într-adevăr „vechi“, între timp era posibil ca eu să nu mai fiu eu şi să nu mai colaborez la revistă, revista însăşi putea să nu mai fie… revistă, iar informaţiile pe care eu le ceream erau, se pare, de interes pentru… puterile străine neeuropene. Dar lăsând gluma la o parte, în fond, doamna directoare căuta căi de se apăra şi părea destul de uimită că trebuie să-mi ofere asemenea informaţii. Mai ales că eu, neavând de lucru, am spus ceva despre dreptul la informare, despre transparenţă, despre faptul că informaţiile pe care le ceream nu constituiau un secret de stat, ci făceau parte din ceea ce s-ar putea numi „politici instituţionale“  sau din „dreptul la informare“ pe care un profesor îl are înainte de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.

Insistenţa mea, „suspectă“ desigur, a determinat-o pe doamna director-adjunct să se consulte şi cu alte persoane în legătură cu situaţia creată: a fi sau a nu fi, a da sau a nu da informaţii!… Două doamne mobilizate pentru studierea cazului au fost, fireşte, de părere că trebuie adoptată o atitudine prudentă şi că documentul de legitimare prezentat trebuia tratat în continuare cu multe rezerve… Le-am explicat şi celor două doamne, pentru care subiectul manualelor nu părea cu totul străin, cam ce doream,  dumnealor au spus ceva despre materialele promoţionale primite în şcoală şi cam atât.

A urmat soluţia supremă, finală. Sunarea directorului instituţiei, explicarea situaţiei create (ideal ar fi fost ca paznicul să nu-mi dea voie să intru în instituţie sau ca programul chiar să se fi terminat!). Un telefon mi-a fost înmânat şi am auzit vocea domnului director, căruia i-am explicat din nou despre ce era vorba. Domnia Sa a părut mult mai rezonabil, dar „orele erau întârziate“, sigur existau nişte procese-verbale întocmite la nivel de catedre care consemnau evenimentul alegerii manualelor… Doar că era mai bine să vin a doua zi!… A doua zi, am repetat eu pentru mine, când transparenţa se va putea prezenta nu sub forma  unei spaime, provocată de cuvântul anchetă, ci sub forma un sandvici birocratic, în care hârtiile îmi vor arăta cum că totul a fost făcut ca la carte…

*

Cu nu prea multă vreme în urmă, scriam în Tribuna o însemnare cu titlul „Cine ne alege manualul“, în care încercam să schiţez  o istorie a modului în care, odată cu fenomenul variantelor de manual, au existat timide eforturi de creare a unei culturi a manualului aşa-zis „alternativ“. Exista pe atunci (şi există şi azi!) percepţia unei formalizări a adevăratei opţiuni pentru un manual sau altul. Coterii de toate tipurile promovoează anume manuale, fără ca cineva să-şi pună problema diferenţierii. De pildă un fenomen care e vizibil pentru cei care au ochi să vadă este faptul că manualele sunt, cele mai multe, gândite şi realizate, voluntar sau nu, pentru cei circa 56%  elevi din mediul urban. Sunt manuale în care ultimele expresii ale unei societăţi egocentrice şi de consum sunt prezente  sub diverse forme. Nu voi da aici exemple din noile manuale de clasa a V-a, căci problema nu priveşte un manual anume. Ceea ce se poate reproşa totuşi este modul în care materialul se structurează pe aşa-zisele unităţi de învăţare. Chiar conceptul ca atare „unitate de învăţare“ pare a fi unul generic şi lax, în stare să cuprindă aproape tot ce-i trece prin cap autorului/autorilor. Dar problema de fond nu este totuşi aceasta, fiindcă trendul (de neoprit!) în educaţie este tocmai cel al legăturii cu viaţa reală, într-o încercare obsedantă de a fi „cât mai la zi“, ca şi cum manualele ar trebui să semene tot mai mult cu un ultim produs a cărui reclamă se face, sau cu acele televiziuni axate numai pe „entertainment“. Ceea ce nu este neapărat rău, dacă ar fi vreo măsură în asta. Rău e faptul că manualele devin tot mai mult prizoniere ale facilului contemporan, fluid ca orice lucru facil. Să fim bine înţeleşi: nu vreau să spun că învăţarea ca joc, ca distracţie ar fi o eroare pedagogică, fiindcă m-aş face vinovat de rostirea unei enormităţi. Dar, dincolo de asta, şcoala trebuie să genereze şi rigoare, seriozitate, judecăţi logice, raţiune, ca forme de ordonare a insului, ameţit de lumea în care trăieşte… Or, aici am mari îndoieli că direcţia este cea corectă.

Adrian Costache

P.S. Revenind. Am realizat după vizita mea la Şcoala 3 că dacă nu aş fi folosit cuvântul „anchetă“ (anchetă publicistică), lucrurile s-ar fi rezolvat pe loc şi amiabil. Şi nu aş mai fi fost nevoit să dedic aceste însemnări unei teme care este, se pare, mereu actuală: transparenţa care… sperie. Sper că însemnările de faţă nu îi vor supăra prea mult pe colegii mei de la Şcoala 3. Ele nu au alt rol decât acela de a spune că dialogul real, sincer e preferabil temerilor generate de administraţii imprevizile, închiderii porţilor şi coborârii jaluzeelor pentru a păstra închipuite secrete. Să lăsăm logica să lucreze, iar o logică sănătoasă ne spune că la ora 16.00 doar o persoană interesată cu adevărat despre „cum ne-am ales manualele“ putea cere lămuriri despre subiect.

P.P.S. Încercând anul trecut să obţin o copie asupra stării învăţământului în municipiul Bucureşti, „autorul“ raportului m-a invitat să accesez site-ul ISMB. Am tot accesat site-ul o vreme, după care am renunţat. Cred că aveam ceva probleme cu…  laptopul!… Promit ca anul acesta să încerc din nou să văd acest raportul!… Noul raport!