Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Caracterul practic al învăţământului

Caracterul practic al învăţământului

În încercarea de a face o educaţie şi o formare în care eficienţa şi calitatea să se articuleze cât mai aproape de realitatea societăţii, putem observa cum, de-a lungul timpului, apar şi dispar curente de gândire pro sau contra învăţământului profesional. Este acesta necesar? În ce formă de organizare instituţională este mai adecvat să se realizeze? De exemplu, la un moment dat, se desfiinţează Şcolile de Arte şi Meserii, liceele tehnologice preluând pregătirea profesională a elevilor. În ultimul timp, salutăm înfiinţarea unor clase de învăţământ profesional dual, susţinute atât prin unităţile şcolare din sistemul de învăţământ, cât şi de către operatori economici privaţi, interesaţi în formarea forţei de muncă de care au nevoie în mod nemijlocit.

Dar faptul că în şcoală, pe lângă parcurgerea materiilor de studiu, ar fi fost bine-venit ca elevii să fie familiarizaţi cu problemele societăţii în care urmau să se integreze, să fie stimulaţi a conştientiza treptat întrebările pe care şi le vor pune ca adulţi, în confruntarea cu greutăţile vieţii, nu este o idee nouă. Liceul, de pildă, recomanda Spiru Haret, să nu fie preponderent teoretic, pentru că nu se legitimează ca o instituţie care produce doar funcţionari, medici, avocaţi ori profesori, ci este bine să aibă un caracter practic, în concordanţă cu anumite trebuinţe locale. Sub aspect atitudinal, este de dorit să se cultive tinerilor un tip de empatie socială, o deschidere spre ce se întâmplă în comunitatea unde trăiesc, care să le permită să‑şi manifeste în mod constructiv interesul pentru problemele altor oameni. Numai aşa se vor integra cu folos în societate, iar statutul lor de oameni cultivaţi o să fie pe deplin meritat.

Cel mai important demers în favoarea susţinerii caracterului practic al învăţământului îl constituie şcolile profesionale. În 1901, sunt deschise 53 de şcoale profesionale, în 31 de judeţe.

Înfiinţarea şcolilor profesionale (Deciziunea nr. 39374/1901 prin care se înfiinţează şcoale profesionale elementare de la 1 septembrie 1901). Actul numeşte 53 de şcoli elementare de agricultură, ceramică, cizmărie, croitorie, dogărie, fierărie, frângherie, împletituri de papură şi răchită, pescărie, olărie, lemnărie, rotărie, tinichigerie, tâmplărie etc. (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, Ed. Comunicare.ro p. 47); Lege asupra învăţământului profesional din 1899, cu modificările introduse prin legea promulgată cu decretul nr. 2.727/1901 (Operele lui Spiru Haret, Vol. III: Oficiale: 1907-1910, p.154) viza studiul agriculturii, meseriilor şi al comerţului. Separat era organizat un învăţământ pe care astăzi l‑am numi vocaţional, cel din şcolile normale, seminariile teologice, şcolile de belle‑arte, la care se adaugă învăţământul militar şi politehnic.

Foarte interesant este faptul că programele de studiu erau adaptate specificului comunităţii, unde funcţiona şcoala, tematica abordată venea în întâmpinarea nevoilor caracteristice regiunii şi permitea valorificarea resurselor locale. Astăzi putem observa, în mod analog, promovarea opţionalelor propuse prin curriculum la decizia şcolii. Rolul lor este tocmai valorificarea resurselor existente în comunitate şi încurajarea păstrării specificului zonei.

Importanţa şcolilor profesionale, a învăţării meseriilor este dată de caracterul concret, aplicabil în mod nemijlocit în viaţa de fiecare zi; se evita astfel caracterul abstract al unor cunoştinţe teoretice, seducătoare sub aspect ideatic, dar dificil de utilizat în condiţiile sociale constrângătoare. Cei care le urmau aveau şansa să‑şi croiască un drum bun în viaţă.

Spiru Haret susţinea: „Scopul şcoalelor profesionale (de meserii) este de a procura elevilor o meserie, cu scopul să aibă un mijloc de a‑şi câştiga viaţa. De aceea, aceste şcoli trebuie să se ocupe de a învăţa pe şcolari o meserie, dar totodată de a‑i deprinde să o practice în mod fructuos şi mai ales de a le da convingerea că se poate câştiga cu dânsa (…) Şi, în adevăr, o şcoală profesională (de meserii) care nu produce niciun venit este un adevărat nonsens“. (Vol. II, p. 56).

Absolvenţilor învăţământului profesional le era cultivat un anume mod de a valorifica imediat cunoştinţele şi deprinderile pe care le deţineau, ceea ce am numi astăzi un adevărat spirit antreprenorial. Ce rost ar avea să înveţi o meserie pe care să nu poţi să o practici? În acest sens, chiar şcoala trebuia să ofere un bun exemplu, să producă un venit din practicarea meseriilor, venit pe care să‑l împartă între maiştri şi elevi. Şcoala era în situaţia de a se deschide spre viaţa reală, de a se poziţiona într‑un flux al cererii şi al ofertei. Experienţa acumulată în şcoală avea să le fie de folos absolvenţilor atunci când urmau să lucreze pe cont propriu. De exemplu, învăţământul comercial (şcoli comerciale elementare erau la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Ploieşti, Giurgiu, Turnu Severin) prevedea înfiinţarea de birouri comerciale pe lângă fiecare şcoală, elevii erau primiţi „în prăvăliile comercianţilor din oraş pentru a face practica comerţului“ şi a „câştiga deprinderea prăvăliei“ (Vol. II, p. 425).

Piedicile bunei funcţionări a sistemului de învăţământ nu întârziau însă să apară, mai cu seamă atunci când Spiru Haret nu mai era la conducerea Ministerului Instrucţiei Publice. Atât învăţământul rural, cât şi cel practic se confruntau cu reale dificultăţi. De pildă, programele şcolare ba erau considerate din cale afară de grele, ba erau criticate pentru excesiva lor simplificare. Spiru Haret susţinea ca partea teoretică ar fi trebuit să fie similară în toate tipurile de şcoli, iar în ceea ce priveşte partea practică, şcoala urbană era bine să fie orientată spre industrie, iar cea rurală spre agricultură. În fapt, prin diverse trucuri de factură organizatorică, se urmărea restrângerea învăţământului rural şi chiar a se rupea continuitatea între învăţământul primar şi nivelurile superioare. Copiilor de ţărani le era restricţionat implicit accesul la alte şcoli, în afara celor din localitatea lor de domiciliul. Consecinţele care se prefigurau erau din cele mai rele: obligativitatea şcolară se reducea numai la trei ani, recrutarea învăţătorilor devenea dificilă, chiar imposibilă, frecvenţa şcolară scădea, în absenţa unor mijloace de constrângere. De pe poziţii ierarhice superioare, funcţionarii de la minister păreau că se află într‑o adevărată campanie de intimidare a învăţătorilor.

Spiru Haret scrie o serie de articole pentru „Revista generală a învăţământului“ (octombrie 1905), în paginile căreia critică toate aceste neajunsuri.

Şi în prezent, învăţământul practic se confruntă cu o serie de neajunsuri, care, sub unele aspecte, par să fie o reluare la dimensiunile societăţii contemporane ale unor obstacole despre care amintea şi marele ministru Spiru Haret.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti