Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Cartea apostolică*

Cartea apostolică*

A trecut ceva timp de când am citit o carte a profesorului preot Constantin Coman care mi-a deschis un anume interes pentru literatura de tip biblic. Cartea se chema „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor“. Mi s-a părut atunci o carte revelatorie prin modul în care lumea şi divinitatea dialogau altfel decât în copilăria mea. L-am urmărit totodată cu intermitenţe pe părintele profesor la emisiuni radiofonice dedicate problemelor religioase şi de fiecare dată mi s-a părut că ghiceam un efort particular de a deschide o cale către un Dumnezeu care părea a se fi îndepărtat de noi – aceasta-i una dintre specualaţiile modernului însingurat – în vreme ce, în realitate, cel care fuge de Dumnezeu este omul; omul care se vrea autonom astfel, dar în acelaşi timp, într-o manieră gravă şi paradoxală uzurpă atributele Dumnezeirii. Am participat şi la lansarea la Biblioteca Universitară, anul trecut, a monumentalei traduceri a Patericului Mare.

Recenta apariţie a cărţii profesorului, specialist în comentarea textelor sacre, poartă un titlu care instigă la lectură: Antilogos sau cuvântul celuilalt. Cartea este precedată de un fel de prolog motivaţional, de ce este adică nevoie de un Antilogos, fiindcă prin Antilogos am putea fi suspectaţi că nu facem altceva decât să contrazicem cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, prin Antilogos, spune părintele profesor Coman, am putea înţelege (şi selectez la întâmplare!) „schimbare de sens din teama de a nu fi luat de valul lumii şi al acestui veac, sau: „Antilogos ca semnal al presiunii seculare ce mi se pare că ne înghite paşnic şi pe nesimţite“, ori: „Antilogosul ca afirmare a dialogului şi impotrivire la monologuri egolatre“.

Structura cărţii este eterogenă, dar uimitor de unitară ca mesaj: comunicări, articole, referate etc., toate subordonate unei suprateme, aceea a nevoii întoarcerii la Dumnezeu, a trăirii în numele lui, direct, sub semnul unei sincerităţi totale şi pilduitoare, care ar putea să ne ferească de primejdia tot mai presantă a secularizării, nu doar a societăţii – fapt care a debutat cu modernitatea –, ci chiar a bisericii înseşi. Aici intervine de fapt şi „fondul speculaţiei“ părintelui profesor care, pornind de la faptele marilor canonici ce nu au fost întotdeauna şi preoţi, reiterează cele două căi de a te apropia de Dumnezeu: prin părintele duhovnic (calea unei relaţii directe cu Dumnezeu) şi prin preotul sacramental (calea bisericii). Prin părintele duhovnic, spovedania, dorul şi mesajul nostru nu mai sunt mediate, intermediate, instituţionalizate, formalizate, în vreme ce calea cealaltă e plină de toate aceste primejdii: mesajul devine prea mult mediat, se încheie odată cu spovedania, şi astfel pocăinţa riscă să fie ratată. Pornind de aici şi trecând în planul ontologic, părintele profesor vede toate primejdiile care înconjoară omul de azi şi care priveşte, vorbind de internet de exemplu, între altele, o egolatrie nimicitoare, „ispita promovării sinelui or provocarea defăimării de sine“, păcate „mortale“ în credinţa ortodoxiei.

În acest context, insistă profesorul, Biserica însăşi este marcată de primejdia secularizării, semnul fiind lipsa pocăinţei ca „dominantă a vieţuirii creştine“. În locul pocăinţei avem „îndreptăţirea de sine“, atitudine care justifică existenţa nu prin raportare la Divinitate, ci prin trimiteri la fel de fel de criterii lumeşti. Identificăm aici modul în care omul fuge de Dumnezeu, schimbând valorizarea propriilor acte şi în cele din urmă propria finalitate.

O formă specifică de secularizare o constituie, spune părintele Coman, chiar speculaţia teologică, fiindcă ea face prea mult caz de judecata omenească. Ca şi învăţământul teologic, unde, de fapt, se poate naşte începutul speculaţiei teologice. Subînţelegem aici un mesaj prin care autorul doreşte o întoarcere la textele sacre fundamentale şi la o mai bună cunoaştere a lor, în locul creşterii inflaţioniste a studiilor despre dogmantică şi credinţă. Se conturează astfel, indirect, portretul unui ortodox, profesor şi preot, care „strigă“ după simplitate, căci doar aceasta este calea prin care îl putem recupera pe Dumnezeu, simplitate ca indice al unei ideologii dogmatice ce ţine de primul (şi adevăratul?!) creştinism, argumentul autorului fiind marii canonici şi călugări, acei oameni care şi-au trăit existenţa sub semnul… îndreptăţirii lui Dumnezeu, şi nu a lor. De aceea, nu e deloc surprinzătoare afirmaţia că „dialogul omului cu Dumnezeu nu se epuizează în Sfintele Taine, în slujbele Bisericii, fără ca prin aceasta să minimalizăm în vreun fel importanţa acestora“ (…) Harul lui Dumnezeu este energie dumnezeiască personală ce se revarsă şi se împărtăşeşte în spaţiul dialogului viu dintre om şi Dumnezeu“ Sau: Curăţirea de patimi nu se făcea exclusiv în Taina Spovedaniei, ci în lupta crâncenă şi continuă a omului cu sine, beneficiind de ajutorul spontan al harului lui Dumnezeu“.

Avertizând asupra primejdiilor care tind să secularizeze Biserica însăşi, ceea ce ar putea fi cauza unor crize ale acesteia, părintele profesor Constantin Coman ne spune, dincolo de aceste pagini, că Dumnezeu e viu şi prezent şi îi aşteaptă pe oameni… Nietzsche s-a înşelat amarnic spunând că: Dumnezeu a murit! Cartea prof. Coman este o pledoarie pentru credinţă şi speranţă.

*Preot prof. Constantin Coman, ANTILOGOS sau cuvântul celuilalt, Editura Bizantină

A. COSTACHE