Socialize

Facebook
Home » Noutati » Cazul elevei de la „Sf. Sava” acuză o problemă gravă a învăţământului românesc

Cazul elevei de la „Sf. Sava” acuză o problemă gravă a învăţământului românesc

Eleva de la Sf SavaO elevă de 15 ani de la Colegiul Naţional Sf. Sava, din Bucureşti, a pus pe jar o ţară întreagă, după ce, cu aproape două săptămâni în urmă, a fost dată dispărută. Totul s-a încheiat cu bine, eleva a fost găsită în viaţă, teafără şi nevătămată, într-un tren cu ruta Suceava – Bucureşti, după o noapte petrecută la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Eleva, eminentă de altfel, aflată în cea mai periculoasă perioadă a vieţii – adolescenţa, este foarte credincioasă şi a vrut să se călugărească. Întâmplător, drumul pe care cu două săptămâni în urmă a pornit Iulia a fost unul al luminii. Să presupunem însă că fugea de acasă pentru a intra într-o reţea de prostituţie sau pentru a se droga, putea intra într-o reţea de trafic de droguri, putea fi răpită şi scoasă din ţară prin intermediul vreunei reţele de trafic de carne vie sau ucisă pentru prelevare de organe. În sfârşit, putea fugi pentru a intra în cine ştie ce sectă extremistă, poate chiar satanistă (internetul este mijlocul cel mai sigur de a intra în contact cu ele). Cu siguranţă, dacă am fi avut de-a face cu unul din aceste scenarii horror, o ţară întreagă ar fi asistat neputincioasă la încă o nenorocire… Pentru că numai de la începutul anului şi până în prezent 25 de copii au dispărut fără urmă.

În doar două săptămâni, dispariţia altor patru adolescente a ajuns în atenţia presei. Din această perspectivă, cazul „Sf. Sava” devine extrem de relevant în măsura în care declanşează o discuţie gravă despre una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă societatea românească în ansamblu şi Educaţia în particular.

O statistică terifiantă arată că în fiecare an dispar de lângă părinţi aproximativ 3.000 de copii (conform organizaţiei Salvaţi Copiii, doar în perioada mai 2012 – mai 2013 au fost daţi dispăruţi 3.235 de copii, din care 3.229 de cazuri au fost soluţionate favorabil de către poliţie, iar 6 cazuri au rămas nerezolvate).

56% dintre copiii dispăruţi au vârste cuprinse între 12 şi 15 ani (în această categorie se înscrie Iulia), iar 27% sunt adolescenţi cu vârste între 16 şi 17 ani. 38% dintre copii dispar pentru vagabondaj, 17% pentru o relaţie de concubinaj, 13% din cauza unor neînţelegeri în familie sau la şcoală, iar 5% pleacă pentru a munci sezonier.

De ce fug copiii de acasă?

Adolescenţa este cea mai grea perioadă din viaţa unui om, este vârsta marilor explozii hormonale, a celor mai spectaculoase modificări de mentalitate, de percepţie a celuilalt şi de autopercepţie, a celei mai dramatice rupturi de vârsta precedentă, pe care o suportă fiinţa umană. Cu atât mai mult adolescenţii zilelor noastre, bombardaţi de o cantitate imensă de informaţie prin intermediul internetului (mai cu seamă), sunt vulnerabili în faţa tentaţiilor pe care le oferă acesta şi victime aproape sigure ale pericolelor care decurg de aici. Din această perspectivă, comparaţia cu adolescenţii de dinainte de 1989, „şi noi am fost adolescenţi, dar n-am făcut aşa ceva”, este cel puţin neserioasă. Adolescenţii de astăzi sunt aruncaţi într-o junglă informaţională care îi poate distruge.

Cazul elevei de la „Sf. Sava” dezvăluie făţărnicia şi indiferenţa sau, în cel mai fericit caz, incapacitatea instituţiilor îndrituite să aibă grijă de evoluţia sănătoasă a acestor copii care îşi caută drumul în viaţă: familia, şcoala, psihologul…

Comunicarea – aproape inexistentă

Cele mai recente statistici arată că adolescenţii care pleacă de acasă provin în bună parte din familii sărace sau dezorganizate, dar nu puţini provin din medii familiale cu posibilităţi materiale ridicate. Se consideră în mod greşit că hrana şi îmbrăcămintea, meditaţiile şi tabletele de mii de lei sunt tot ceea ce trebuie să-i ofere părintele copilului. Părinţii nu mai au nici timp, nici resurse afective şi nici talent să mai comunice cu propriul copil. Ce se întâmplă în sufletul lui rămâne o necunoscută pentru ei. Nesupravegheat, acesta îşi clădeşte propria lume sau îşi formează propriul anturaj, de care părinţii habar nu au. Familia este prima vinovată de eşecul adolescentului.

Câteva ore bune copilul aflat la vârsta adolescenţei şi le petrece în mediul instituţionalizat al şcolii. Creşterea alarmantă a numărului de cazuri de violenţă din unităţile de învăţământ preuniversitar arată însă că şi aici copilul este tot singur şi nesupravegheat. Asemeni părinţilor, nici şcoala nu este capabilă să gestioneze cu succes „criza” pubertăţii, a adolescenţei. Între cei doi potenţiali parteneri în procesul de educaţie, comunicarea este din ce în ce mai slabă, iar în multe cazuri inexistentă. Părinţii nu mai ştiu ce face copilul la şcoală, profesorul nu ştie cu ce se confruntă acesta acasă. În ceea ce priveşte vina, aceasta se aruncă de la unul la altul. Totuşi, nici profesorul, nici părintele nu sunt vinovaţi în totalitate.

Biserica este tolerată în şcoală, iar psihologul, ocolit.

Când în educaţia unui copil eşuează familia şi şcoala, ochii se întorc acuzator de obicei spre Biserica Ortodoxă Română. Ce face? De ce nu îşi asumă acest rol formator şi modelator, aşa cum se întâmplă în lumea civilizată? Pentru că, la noi, Biserica nu poate să facă mare lucru. Orice demers cât de mic pe care îl îndrăzneşte este întâmpinat cu neîncredere de către societatea secularizată în care trăim şi este suspectat de „îndoctrinare”. Dacă o profesoară de religie le spune copiilor că avortul este un păcat de moarte şi îi duce la biserică, unde preotul le dă agheasmă, această profesoară este acuzată de îndoctrinare şi riscă să fie exclusă din sistem. În plus, atacurile împotriva disciplinei Religie sunt unanim cunoscute.

Dacă Biserica are statut de tolerat în şcoală, psihologul educaţional are, cel puţin teoretic, mai multe şanse de a fi luat în seamă. Practic însă, cabinetul acestuia este ocolit sistematic, foarte puţini fiind cei care îşi depăşesc jena şi timiditatea şi îi trec pragul. În lumea de azi, plină de atâtea şi atâtea capcane fizice şi psihice, psihologul nu este însă un moft, ci o necesitate.

În aceste condiţii, în care părinţii se îndepărtează fără să-şi dea seama de propriii copii, pe care nu îi mai pot înţelege şi cu care nu mai pot comunica, când şcoala este neputincioasă pentru că i s-au tăiat toate pârghiile de autoritate pe care le avea până nu demult, iar Biserica este desconsiderată şi tratată ca inamic al educaţiei, care trebuie ţinut sub control, adolescentul rămâne singur, neînţeles de multe ori şi victimă aproape sigură a derapajelor din societatea actuală.

Fenomenul este foarte grav şi, atâta vreme cât actorii prin­cipali menţionaţi mai sus nu îl conştientizează la dimensiunile reale, el va continua să existe şi să facă victime. Dispariţia minorilor, fuga acestora de lângă familie şi abandonul şcolar sunt efectele unei indiferenţe aproape criminale a tot ce înseamnă autoritate faţă de soarta tinerei generaţii şi nu cad doar în sarcina organelor de poliţie. Dacă nu rezolvăm cauzele, nu vom reuşi să eradicăm fenomenul.

Marcela GHEORGHIU