Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » CE-AI CU NOI, NENE IANCULE?

CE-AI CU NOI, NENE IANCULE?

Chiar și la 106 ani de la moartea lui Caragiale, în materie de moravuri, „prințipuri” și apucături, mare lucru nu s-a schimbat în spațiul civilizației românești. Scena plăsmuită de marele dramaturg acum un veac și ceva (inspirată, e drept, din viața reală) se suprapune teribil de bine – (monșer!) – cu scena reală a lumii de azi. De fapt, nu s-a schimbat mai nimic, prin punctele esențiale. Ba, chiar dimpotrivă, am putea zice. Doar ceva revizuiri, dar în rău, augmentări și diversificări ale trăsăturilor încondeiate de autor. Multe dintre acestea sunt mai active decât oricând în realitatea noastră publică și privată, vivificate, îngroșate, colorate și mult îmbogățite. Lumea românească de azi e plină de Mitici (dar nu numai în sud, printre „capitaliști”, cum acuză cei de peste Carpați, ci cam peste tot în „țărișoara” noastră și dincolo de marginile ei, oriunde trăiesc românii, în deplin dispreț reciproc, animați de o teribilă discordie), de Trahanachi, Tipătești, Cațavenci, Farfurizi și Brânzovenești, de o largă varietate de Pristanda, Agamiță Dandanache și Nae Girimea, de Mangafale, Crăcănei și Gudurăi, de Vete, Zițe, Zoe și Mițe Baston și de nenumărați Cetățeni Turmentați. (Degeaba strigă imnul la noi din voci, alămuri și tobe, la festivități cu panglici și mâini duse cu evlavie la inimă…) Toți cei de mai sus sunt la locul lor în societatea românească, pe care o populează cu generozitate și acum, după un veac și mai bine de la faptele și atitudinile consemnate de scriitor. Dar candoarea și naivitatea celor de ieri, chiar învigorate cum erau de o doză bună de duplicitate și, uneori, ticăloșie, parcă le lipsesc… cu desăvârșire celor de azi, care valorifică, mai ales, părțile rele ale modelelor caragialiene. Eroii reali  de azi par a fi variante grotești ale personajelor fictive de ieri –  schițate după modele din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către genialul și cinicul autor din Haimanale. Și apropo, nici de haimanale nu duce lipsă lumea noastră actuală, ba chiar are cât să dea și altora… Canalii, demagogi, trădători, impostori, ipocriți, trântori, pierde-vară care dau muștele afară din Cișmigiu, amploaiați necinstiți, responsabili semidocți, slugi politice, lichele, intriganți, persoane de moravuri ușoare, dame, țațe, precupețe, inși fără morală și fără onoare avem, din toate categoriile, și azi din belșug. Problema e că unii dintre eroii lui Caragiale, pe lângă ticăloșie, atâta câtă era, mai aveau și o doză de inteligență. Azi modelul Farfuridi și Brânzovenescu parcă predomină însă… Politicianismul, diletantismul, incompetența, corupția, bășcălia, zeflemeaua, neseriozitatea, lipsa de principii sunt omniprezente în lumea românească de acum. Grav, căci, cum ne spune autorul, „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”. Rezistența în timp a acestor aspecte critice arată că ele sunt tare funciare, care străbat epocile în noi metamorfoze, dar păstrându-și neatins spiritul. Interesant că, nemaisuportând, el însuși, lumea pe care o transfigurase în scrierile sale, Caragiale s-a autosurghiunit la Berlin, unde, de altfel, și-a găsit și obștescul sfârșit. El a plecat, dar lumea lui a rămas. Lumea lui, dar și a noastră. Și nu numai că a rămas, dar s-a perpetuat până în ziua de azi, la noi dimensiuni și intensități.

 Uneori, excedați de friabilitatea morală a lumii în care trăim, ne vine să dăm vina pe Caragiale și să-l întrebăm: „Ce-ai avut cu noi, nene Iancule, de ne-ai arătat cum suntem? Dacă nu știam, poate nu rămâneam blocați în tiparele consacrate de penița dumitale genială… Poate am fi evoluat altfel…” Slabe speranțe… Nu Caragiale e de vină pentru natura morală a lumii românești, pentru modul ei de a fiîntre Orient și Occident și de a lua totul „à la légère”, cum bine zicea cineva, pe o notă mai gravă decât autorul „Scrisorii pierdute”. Și totuși, trăind într-o lume neașezată, răvășită de bășcălie, discordie și neseriozitate, aflată, altfel spus, sub semnul etern al lui Caragiale, suntem iar tentați să-i zicem autorului nostru: „Ce-ai cu noi, nene Iancule? Te iubim, dar mai slăbește-ne…” Peste toate însă, peste forfota și gâlceava vieții de zi cu zi, peste toate disputele politice, ideologice și patriotice, cu ochii spre Europa și, mai ales, spre Uniunea Europeană, intervine salvatorul „Pupat toți piața endependenți” și strategicul îndemn „Muzica, muzica!”, în sunet de fanfare, ca o biruință a concordiei și a marilor interese naționale peste micile pasiuni omenești, atât de firești, totuși, și de înțeles…

 (Sorin IVAN)