Au trecut mai bine de cinci veacuri, mai exact 514 ani, de când s-au săvârșit de pe această lume, văleat 2 iulie 1504, cel care a fost și este pentru toată românitatea Ștefan cel Mare. Despre viața și faptele marelui voievod, avem cunoștință din izvoade și „cronice bătrâne”, de la cronicari români și străini, precum și din filele literaturii române. Dar peste toate stăruie portretul pe care i-l face vornicul Grigore Ureche domnitorului moldovean cu ocazia consemnării pe răbojul Letopiseţului a trecerii acestuia la cele veșnice. Deși, ca urmaş al marii boierimi, nu totdeauna de partea lui Vodă, Ureche este tentat să-l şi critice pe Voievod, cărturarul nu poate, dincolo de idiosincrazia lui subiectivă, să se exprime decât în datele adevărului. Pentru că, la cărturarii și cronicarii onești, mai presus de toate e adevărul, ei având conştiinţa marii responsabilităţi care le apasă pe umeri în faţa istoriei şi a neamului. „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”, zice, mai târziu, un altul, Miron Costin. Iar uriașa (chiar dacă era „om nu mare de stat”) personalitate a Principelui nu putea fi tratată decât în termenii adevărului, și nicicum altfel.
Știm de la bătrânul vornic că „acest Ștefan vodă” a fost „mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, dar că altfel era „om întreg la fire”, harnic, vrednic, curajos, viteaz, un exemplu şi un îndemn pentru oștenii săi în luptă, un spirit puternic şi biruitor, un adevărat conducător uns de Dumnezeu să-și apere și să-și păstorească poporul la biruință. Dar să-l lăsăm pe cronicar să vorbească „din colb de cronici”: „Fost-au acest Ștefan-vodă om nu mare de statu, mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu pierdea nădejdea, că, știindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor…” Mutarea lui Ștefan la Domnul a fost, după cum relatează același cronicar posterității, însoțită de jalea poporului, care își iubise Voievodul și văzuse în el un adevărat Părinte: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură.” Pentru faptele lui de glorie, pentru lupta lui eroică prin care și-a apărat țara și credința strămoșească, pentru cele peste 47 de biserici și mănăstiri pe care le-a adus prinos Domnului pentru biruințele sale, făcând din dreapta-credință armătura sufletească a neamului său, pentru puterea cu care și-a condus poporul, pentru forța și încrederea pe care le-a insuflat tuturor, a fi rămas simplu om, chiar dacă Domn, în conștiința oamenilor nu a fost de ajuns. De aceea, ei l-au numit „Sfânt”, în ciuda păcatelor lui omenești, și așa i-a rămas numele în veacuri, din generație în generație. Zice vornicul-scrib al istoriei noastre medievale: „Ce după moartea lui, pănă azi, îi zicu Sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au agiunsu.”
Să presupunem că Voievodul va fi auzit, acum un veac și aproape jumătate, chemarea lui Eminescu – „Ștefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las-arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija sfinților / În sama părinților, / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ți mântui neamul tău! / Tu te-nalță din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Și Moldova adunând!” – și că, auzind-o, s-a hotărât, în cele din urmă, să plece de la Putna ca să vadă starea Țării, ce fac urmașii săi și cum au aceștia grijă de Moșie. Ei bine, ce ar găsi și ce ar vedea Ștefan-vodă, dacă ar coborî la noi din veșnicie în anul Centenarului? Ce-ar zice când ar vedea Ţara Moldovei, pe care a zidit-o, a întins-o şi a apărat-o cu sânge, aşa cum este astăzi, ruptă în două, ciuntită la Sud şi la Nord, înstrăinarea şi nepăsarea oamenilor de pe malurile Prutului, când ar vedea Ţara întreagă dezbinată, răvăşită de zavistie şi neaşezare, pe cei din fruntea trebilor politicești și pe ocârmuitorii ei cum sunt, cum gândesc şi felul în care înțeleg să-și slujească patria, starea de decădere a poporului? Ce-ar spune Vodă când ar vedea că tot ce a vrut el pentru neamul său, şi a şi împlinit, le e, în mare măsură, străin celor de azi? Ce-ar gândi când ar vedea codrii tăiaţi, munţii dezgoliţi, pământul, pe care l-a câştigat cu sabia şi cu plugul, vândut, râurile otrăvite sau secate, aşezările în paragină, oamenii cu sufletul rătăcit, pustiirea, delăsarea, vânzarea, nimicnicia, dihonia și smintirea care s-au întins ca ciuma peste obrazul ţării? Când ar vedea, iarăşi, că „urmaşilor urmaşilor” Măriei Sale, cărora le-a lăsat Ţara – pentru care Voievodul și Oastea lui de răzeși au trăit și au murit – s-o stăpânească „în veacul vecilor”, nu prea le pasă de ea, ce-ar crede şi ce-ar spune Domnitorul? Ce-ar zice de cum a ajuns Țara astăzi, văzând descreșterea și deriva morală, sărăcirea ei galopantă, grelele lipsuri şi nevoi care apasă pe grumazul norodului? Dar de felul în care este ea privită dincolo de fruntarii şi de cum a ajuns să fie batjocorită prin țările Evropii, să fie pusă la punct și învățată ce şi cum să facă? Ce-ar cugeta Marele Principe despre felul incoerent şi şovăielnic în care aduc românii de azi laudă Marii Împliniri a istoriei, Unirea cea Mare, în anul Centenarului? Ce-ar spune Ștefan când ar înțelege că ce n-au reușit a face dușmanii, liftele şi urdiile în invaziile lor barbare, când năvăleau să pârjolească, să treacă totul prin foc și sabie, să jefuiască și să ucidă, dar se izbeau ca de un zid de Oastea Țării, găsindu-și moartea prin mlaștini ori pe întinsul gliei mănoase a Moldaviei, au izbutit să facă românii înșiși, adică să ducă în paragină o patrie mare, bogată și frumoasă? La vederea tuturor acestora, ce-ar spune Măria Sa?
Şi, dacă ar spune, l-ar mai asculta cineva? Ori, vorbind într-o limbă veche, a iubirii de Moşie, a credinţei, demnităţii şi vredniciei gata de jertfă, nu l-ar mai înţelege nimeni, iar lumea l-ar privi curioasă şi amuzată ca pe unul coborât printre noi de pe scena vreunei comèdii istorice?… De-ar suna din corn o dată, de două ori şi de trei ori, cum zice poetul, ar mai sări cineva la chemarea Măriei Sale? Sau ar sări, mai degrabă, să spună, pre limba de azi, folosită şi prin Areopag, între cei care „ne fac legi şi ne pun biruri”: „Mai lasă-ne, nene, cu mofturile astea… Eşti învechit, nu vezi, trăim în altă epocă, s-a schimbat lumea. N-ai auzit de Uniunea Europeană, n-ai auzit de globalizare? Dar de corectitudine politică ai aflat? Ne vinzi vechituri de la talciocul istoriei… Mai slăbeşte-ne. Du-te la muzeu şi nu ne mai da lecţii, că ştim noi mai bine ce să facem…” Iată câteva întrebări şi câteva răspunsuri la peste o jumătate de mileniu de la trecerea la cele veşnice a celui care a ctitorit nu numai o ţară – temută şi respectată de duşmani –, ci a şi zidit în sufletul poporului simţământul demnităţii şi al mândriei româneşti.
Sorin IVAN
