Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Ce fel de Lege va fi aceasta

Ce fel de Lege va fi aceasta

Dintr‑un Comunicat destul de recent al Ministerului Educaţiei, aflăm că a avut loc o primă întâlnire a Consiliului Consultativ. Pentru cine nu ştie încă despre ce e vorba, facem precizarea că acest Consiliu Consultativ, înfiinţat de curând, se vrea a fi un organism (permanent?!…) care să producă o sumă de reflecţii asupra învăţământului preuniversitar, în ideea elaborării unor politici educaţionale şi, punctual, a redactării unei noi Legi a Educaţiei. De ce o nouă Lege a Educaţiei, la  această întrebare, pe care am mai pus‑o, răspunsul ar fi că vechea lege s‑a dovedit a avea o mulţime de hibe, că este în fond nefuncţională. N‑o spun eu, o spun cei care au produs sau au participat la producerea zecilor de modificări la vechea lege.

Cu toate acestea, despre tema „nefuncţio­nalităţii“ vechii legi, nu s‑a înghesuit să scrie, cu argumente viabile, prea multă lume, în cei șapte ani de când aceasta este în uz. Nu am în vedere, în această afirmaţie, opiniile apărute de‑a lungul anilor  în revista Tribuna învăţământului, ci opinii apărute în mass‑media, în general. Într‑o ultimă intervenţie pe această temă  a autorului acestor însemnări, mi s‑a părut inutil să mai încerc a „analiza“ forma actualei Legi a Educaţiei, făcând acest lucru în câteva rânduri, şi deplângând superficialitatea cu care au fost abordate unele dintre prevederile din Lege cu privire la structura învăţământului obligatoriu de 10 ani. Oricum, ceea ce avem azi şi se vrea schimbat  nu mai seamănă decât vag cu produsul iniţial. De altfel, actuala conducere a Ministerului Educaţiei, ca şi actuala putere politică, pare decis să scrie, în sfârşit, o nouă lege şi, drept urmare, a trecut la înfiinţarea, cum spuneam, a acestui Consiliu Consultativ, ale cărui  intenţii au fost devoalate tot de un Comunicat, ceva mai vechi, al ministerului. Între altele, ceea ce s‑ar dori, înainte de a se începe redactarea unei noi legi, ar fi şi o analiză a sistemului educaţional, ca şi a modului în care acesta funcţionează în momentul de faţă. Acelaşi mai vechi comunicat sublinia intenţia noului organism de a păstra ceea ce s‑a dovedit a fi fost totuşi viabil în vechea lege, dar mai ales de a se da învăţământului românesc un cadru legislativ menit să oprească lenta  cădere a acestuia, fie că e vorba de sistemul  preuniversitar, fie  universitar. În sfârşit, pentru a nu insista mai mult asupra obiectivelor organismului înfiinţat în plină vară – şi făcând observaţia că asemenea consilii consultative există şi în alte ţări, în care sistemele de învăţământ funcţionează eficient –, am aşteptat cu interes prima întrunire a Consiliului, în condiţiile în care formulasem deja ceva obiecţii cu privire la componenţa acestuia, observând prezenţa multor nume sonore, dar al căror interes pentru funcţionarea sistemului de educaţie nu a putut fi semnalat până acum, dar mai ales absenţa  unor nume care ar fi putut avea un rol esenţial în construirea unei noi viziuni.

Prin urmare, aflăm din aces al doilea Comunicat că, recent, a avut loc la Bucureşti prima reuniniune a Consiliului Consultativ MEN, cel al cărui mandat este acela de a „contribui la revizuirea politicilor educa­ţionale, la restructurarea substanţială a sistemului educaţional“… Este vorba, ni se spune, despre nevoia de a se „ajunge la un cadru legislativ coerent“, care ar trebui să fie… şi urmează o enumerare de atribute: „unitar, echilibrat, dar în acelaşi timp suplu, conectat la cele mai bune practici europene şi internaţionale“.

Foarte bine, veţi spune dvs., deşi, adesea, prea multele epitete atribuite unui viitor sistem educaţional pot trezi suspiciuni şi amintesc de o retorică repetitivă şi cu puţină acoperire în viaţa reală. În fond, aproape fiecare modificare de lege, sau chiar Legea însăşi, nu a vrut în linii mari decât tot cam acelaşi lucru, fără ca formularea să capete însă o asemenea emfază. Ceea ce se spune în acelaşi Comunicat este la fel de interesant: „Ministrul Valentin Popa a dorit să lanseze dezbaterile Consiliului Consultativ pornind de la o premisă prezentată în documente şi studii înternaţionale  în care se afirmă: „Copiii care intră astăzi în clasa pregătitoare vor practica, la absolvirea studiilor, meserii care astăzi nici nu există“.

Provocator, veţi spune, dacă nu cumva tentația ironiei va surclasa luarea în serios a unor particularităţi ale şcolii de azi: dumneavoastră, domnilor şi doamnelor, Consiliul Consultativ aşadar, lucraţi pentru ceva care deocamdată nu există! Excelent punct de reper, nu?! În ceva ce nu există şi despre care nu ştim cum arată, trebuie căutate, se pare, obiectivele şcolii de mâine!

Lăsând însă de‑o parte „complicaţiile“ rezultate dintr‑un comunicat ministerial, trebuie spus că, într‑un fel, afirmaţiile ministrului reiau o problemă de fond a şcolii de azi, dilema ei: ce trebuie să înveţe azi un elev, în şcoala obligatorie în special, pentru ca cei care critică lipsa de legătură între şcoală şi viaţă să fie cât de cât mulţumiţi?! Şi asta în condiţiile în care, realmente, nu ştim cum va arăta piaţa muncii peste un deceniu şi nici ce profesii vor fi atunci profesii de top. De altfel, însăşi bătălia de azi pentru reabilitarea morală a şcolilor profesionale face parte din această dilemă. Aşa cum tot din această dilemă face parte şi un concept pe care îmi permit să‑l readuc în discuţie şi asupra căruia am stăruit în câteva rânduri: care sunt astăzi elementele constitutive ale culturii generale a elevului, menite a fi fundalul permanent al unei dinamici a profesiilor, a ocupaţiilor în ani următori. Mai precis: cum ar trebui să arate cultura generală şcolară a elevului reformei de mâine, în condiţiile în care tot mai multă lume se întreabă ce nevoie avem să învăţăm în şcoala obligatorie teorema lui Pitagora, de exemplu, sau, eventual, să ştim cine a fost Burebista.

Dincolo de această „provocare“ pe care ministrul educaţiei a rostit‑o la prima reuniune a Consiliului Consultativ, este nevoie, într‑adevăr, de discuţii mai ample, în ideea unei mai bune înţelegeri a conceptelor cu care onorabilul Consiliu îşi propune să lucreze. Iar conceptul de „cultură generală şcolară“ trebuie să fie, în opinia noastră,  intodus în discuţie şi considerat ca punct de pornire în orice regândire a unui proces educaţional.

Fiindcă aici, în primul rând, îşi pot găsi răspunsuri, la politici educaţionale de durată, dilemele pe care şcoala de azi le pune într‑adevăr.

 

P.S. Dezbaterile par a fi fost interesante, dacă citim până la capăt, prolixul comunicat al MEN care enumeră o multitudine de aspecte şi „tensiuni“ căreia instituţia şcolii trebuie să‑i facă faţă, unele dintre acestea formulate într‑un registru dihotonomic: identitate naţională – identitate europeană  preuniversitar‑universitar, rural‑urban, tradiţie‑modernitate, centralizare‑descentralizare activitate centrată pe elev‑(sau)profesor etc.

În acelaşi timp, Comunicatul pare a atrage atenţia, poate fără voia lui, şi asupra unor primejdii reale pe care discuţiile din acest Consiliu le pot aduce cu sine: o prea largă deschidere către teme „depărtate“ ar putea anticipa gradul de iluzii pe care discuţiile şi le asumă în felul lor, convingerea că acest Consiliu Consultativ lucrează la o lege pentru… eternitate. Sau, ca să încheiem în acelaşi registru uşor ironic, membrii Consiliului lucrează la o lege pentru ceva despre care nu se ştie cum va arăta.

Adrian COSTACHE