Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Ce trebuie totuşi să înţelegem?

Ce trebuie totuşi să înţelegem?

Un nou an şcolar, dar cu probleme vechi şi noi. Aparent, nimic nou sub soare. În realitate însă, asistăm se pare la imprimarea unei dinamici surprinzătoare stării de fapt a sistemului educaţiei preuniversitare, odată cu venirea lui Liviu Pop la conducerea ministerului. Adică: interviuri, explicaţii, măsuri-surpriză, năstruşnicii, gafe de înalt nivel în ale comunicării, demiteri la kilogram, termeni confuzi etc. Poate că cea mai neaşteptată dintre măsurile anunţate pentru a se rezolva criza manualelor a fost decizia de a edita „supermanualul”, cum a fost numit, care între timp a şi apărut sub egida IŞE (?!…). Măsura e cel puţin neaşteptată!… Fiindcă e uşor să vii cu idei peste noapte, pentru ca apoi să începi să pui întrebări: cine a scris şi cine a avizat acele „lecţii” ce se presupune că vor fi parcurse în primele două luni de cursuri şcolare?!… Se va face un fel de manual-ghiveci, un manual-anonim?!… Oricum, un lucru e sigur: acest manual nu va cuprinde şi lecţiile  de educaţie fizică şi sport… Ceea ce, desigur, ne mai eliberează de griji!

 Dincolo însă de toată această tevatură, de care aflăm direct de la ministru că vinovată e nu ştiu  ce lege, făcută, zicem noi, de papuaşii din Noua Guinee, multe alte griji aglomerează spaţiul îngust din strada Berthelot. O „grijă” recentă au constituit-o, de pildă, şi auxiliarele. Problemă serioasă de altminteri, dar pe care Liviu Pop a găsit de cuviinţă s-o rezolve pompieristic, dintr-un condei cum se zice. Principala hibă găsită auxiliarelor a fost aceea că ele aveau avize foarte vechi, unele din 2002, zice-se. Şi atunci, ministrul s-a gândit să facă o mică revoluţie didactică, punând în acţiune sloganul „Jos auxiliarele!”. (Nu mai aduc aici în discuţie faptul că Liviu Pop şi consilierii lui încurcă rău borcanele şi numeşte auxiliarele – manuale-auxiliare!… Poate că o fi existând şi aşa ceva, în mintea unora, dar întrebarea este cine le-a „pritocit”, cine a dat avizul acestor cărţi didactice, manuale şi auxiliare în acelaşi timp!… Fiindcă auxiliarele erau într-o vreme în grădina inspectorilor de specialitate din minister, în vreme ce manualele aveau altă „moaşă”. N-ar fi însă singurele confuzii de termeni pe care i-am auzit până acum de la noul ministru al educaţiei, care, deocamdată,  provine degeaba din mediul preuniversitar.

Revenind însă la problema interzicerii auxiliarelor, trebuie totuşi să se înţeleagă ceva din toată această poveste care a început mai de mult, cu un ordin al ministrului Remus Pricopie, primul care a interzis comercializarea auxiliarelor în şcoală şi nu numai. Sistemul însă n-a fost, se pare, prea sensibil la idee, nu fiindcă auxiliarele au devenit neapărat în România de azi un lucru indispensabil, ci fiindcă metoda în sine a interzicerii e… falimentară. În loc să laşi şcolilor responsabilitatea şi puterea de decizie a folosirii unor auxiliare didactice (ceea ce face totuşi actualul ministru,  tu, ministru, n-ai altceva mai bun de făcut decât să te bagi în bucătăria de bază a sistemului şi să-ţi arogi drepturi peste drepturi. În  fond, treaba ministerului era/este aici una singură: să asigure la timp, şi de calitate, manualele şcolare. Face ministerul acest lucru?!… Nu prea, din câte se tot vede!

Revenind însă. Problema auxiliarelor a devenit o problemă în momentul în care a apărut o concurenţă neloială (întreţinută de interese financiare!) între manuale şi auxiliare. Poate că Liviu Pop a avut în vedere tocmai acest lucru şi pentru asta ar trebui să fie felicitat. Se pare însă că nu prea are cine să facă asta, fiindcă profesorii, îngrijoraţi de ceea ce va fi începând cu 11 septembrie, au început să protesteze mai cu voce tare, mai pe la colţuri. Sigur, bănuim că ei protestau în numele elevilor, adică în numele celor văduviţi la început de an şcolar de cartea de capătâi, fiindcă nu vor avea pe mesele lor curate manuale (sau auxiliare!) şcolare. Încurcată treabă, totuşi! Pentru cine a urmărit cât de cât fenomenul „înfruntării” dintre auxiliare şi manuale a putut descoperi, cel puţin în unele zone, câteva lucruri interesante: de exemplu, transformarea treptată a unor manuale în accesorii cu totul secundare în ceea ce se cheamă tradiţional procesul de predare-învăţare în şcoală. Am mai scris despre acest subiect. Absenţa manualelor de pe băncile elevilor a fost rareori motivată doar de cauze financiare, fenomenul perpetuându-se şi anul trecut, când manualele au fost în totatalitate gratuite. O explicaţie a acestei stări de fapt, se clamează uneori,  ar fi calitatea îndoielnică a unor manuale şcolare, lipsa lor de actualizare (geografie, de exemplu!), dar situaţia aceasta priveşte doar anume manuale, foarte puţine în fond, majoritatea celorlalte rămânând acutale şi după 10 ani. O altă explicaţie ar ţine de efortul profesorilor de a oferi şi o altă perspectivă asupra conţinuturilor învăţării. Lucru acceptabil într-o anume măsură, fără însă ca, adăugat la cauze, acest lucru să explice cu totul absenţa manulului de pe băncile elevilor…

Şi atunci ce s-a întâmplat/se-ntâmplă totuşi?!…, fenomenul fiind mai evident la clasele liceale. Realitatea s-a modificat treptat, începând cu examenele care au devenit treptat evenimentele cele mai importante din viaţa elevului, având loc astfel o masivă dereglare a echilibrului procesului de educaţie, fenomen consemnat, de altminteri, de către specialişti. Cu alte cuvinte, importantă în anii terminali, şi chiar şi în anii predecesori, este pregătirea celor două examene naţionale, în rest totul formalizându-se într-o măsură fără precedent. Consecinţa cea mare gravă şi care afectează profund procesul predării-învăţării, calitatea acestui în special, este faptul că auxiliarele menite să răspundă „eficient” acestor examene sunt construite sub semnul învăţării mecanice de cele mai multe ori, în vreme ce manualele au obligatoriu şi o componentă formativă… Din păcate, acest adevăr nu a putut împiedica sub nicio formă evoluţia din ultimii ani când auxiliarele, în special cele dedicate examenelor naţionale, au ocupat treptat, cum spuneam, locul manualului şcolar. Nu mai aduc în discuţie aici datoria profesorului de a-l motiva pe elev în folosirea manualului, sprijinindu-l astfel în achiziţionarea unor abilităţi de activitate întelectuală… Ne aflăm, cu alte cuvinte, în situaţia în care „cultura manualului” se află într-o criză profundă, provocată nu atât de existenţa „varintelor” de manuale, ci de orientarea tot mai „pragmatică” a şcolii de azi, în care „batălia” pentru un rezultat onorabil la examene surclasează orice altă motivaţie a învăţării.

Nu ştim dacă ordinul ministrului Liviu Pop privind  auxiliarele are vreo legătură cu starea de fapt descrisă mai sus. Avem îndoieli serioase că cineva din minister a sesizat fenomenul şi s-a gândit la o soluţie. Oricum, ordinul are darul de a reaprinde o discuţie care priveşte rolul auxiliarelor în procesul educaţiei, dincolo de reacţiile „emoţionale” ale unora dintre profesori. Va avea loc o discuţie serioasă sau totul nu va fi decât un foc de paie?!… Lunile următoare ne vor da măcar în parte răspuns la această întrebare.

Cert este că, în opinia noastră, o discuţie ar trebui să aibă loc, şi nu una oarecare. Imaginăm chiar o întreagă dezbatere care să limpezească mai mult decât până acum care este rolul auxiliarelor didactice în sistemul de învăţământ, în sistemul de şcoală obligatorie în primul rând, pentru a dispărea măcar în parte senzaţia de  „extensivitate” didactică: adică de-abia reuşim să folosim cum se cuvine un manual şcolar şi, culmea ironiei, mai introducem în programul elevului încă un auxiliar, încă un caiet, în condiţiile în care exerciţiile şi evaluările din manuale rămân adesea „conserve” nefolosite!

P.S. Problema învăţământului general-obliga­toriu rămâne mai departe sub semnul unei ascunse drame, chit că niciun partid nu pare a-şi asuma cu seriozitate această stare de fapt, cu care ne-am şi obişnuit se pare. Nici măcar PSD, care anunţă iar schimbarea Legii Educaţiei (pentru a câta oară?!),  măcar în calitate de generator al actualului sistem de şcoală obligatorie. Mai mult, agravând situaţia, „banii de liceu” nu se vor mai da începând cu anul acesta şcolar decât dacă distanţa dintre domiciliul elevilor şi şcoală va fi mai mare de 50 de kilometri. Halal de asemenea învăţământ obligatoriu gratuit, păstorit de un guvern aşa-zis social democrat!

P.P.S. Confirmând parcă situaţia învăţământului general-obligatoriu, într-un articol pe blogul său din Adevărul, profesorul Ştefan Vlaston consemna cu privire la rezultatele din acest an şcolar: „Este, de departe, cea mai nefericită statistică referitoare la admiterea la liceu. 174.000 de elevi înscrişi în clasa a VIII-a, 140.700 prezenţi la examenul de Evaluare Naţională şi doar 112.368 au completat fişe pentru înscrierea în clasa a IX-a de liceu”.

Dar viaţa merge înainte!…

Adrian COSTACHE