Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Lina Codreanu, Chemarea apelor

Lina Codreanu, Chemarea apelor

Profesoara Lina Codreanu a demonstrat până acum reale capacități creative și disponibilități literare multiple. A exersat în eseul critic (Studii și interpretări, 2014), a întocmit o bibliografie solidă și masivă, după toate normele academice (Theodor Codreanu –
Bibliografie critică, 2012), a scris proză scurtă și a atacat apoi un gen proteic extrem de pretențios – romanul (Poștalionul, 2014; Proprietarii de amintiri, 2015; Chemarea apelor, 2017). Palmaresul ei literar cuprinde deopotrivă un documentar evocator (Viața ca o poveste, lagărul – un coșmar, 2013), pornind de la un episod biografic al propriei familii.

Cea mai proaspătă carte a sa (Chemarea apelor, Editura Junimea, Iași, 2017, 158 p) are ca nucleu iradiant al discursului narativ romanesc un sat ficțional – Mândrești – care poartă (întâmplător?) același nume cu al satului natal al scriitoarei. Așezarea conservă valori moral-spirituale tra­diționale, înscrise pe coordonate existențiale neschimbate de secole. Oamenii se ghidează după cutume ancestrale, cristalizate prin experiență și transmise fidel generațiilor tinere. Contemplăm în pagini o „enclavă“ rustică pitorească, atașată naturii și dependentă de aceasta.

Timpul narațiunii nu poate fi stabilit cu precizie, dar putem admite că ne aflăm în epoca modernă întrucât sătenii cunosc și folosesc electricitatea („S-a ars transformatorul!“ – strigă cineva). Intervalul cronologic de referință nu are, de altfel, o relevanță specială, cititorul având senzația acută că este mai degrabă vorba de un sat atemporal. Narațiunea se desfășoară după convențiile clasice, la persoana a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent nu poate fi în această situație decât creditabil.

Satul a fost lovit de o secetă apocaliptică și o lungă serie de notații realiste, sub forma unor instantanee epice, sugerează suferința oamenilor, animalelor și plantelor. Sunt pagini expresive ce aglomerează detalii crude cu privire la reacțiile colectivității în fața calamităților. Bântuie foamea, iar sătenii fac eforturi disperate pentru supraviețuire. O femeie fierbe pielea unui vițel sacrificat mai de mult pentru a încropi o fiertură. Copiii mănâncă de nevoie porumbele și merișoare pădurețe. Locuitorii nevoiași din satele vecine vin în Mândrești să vândă diverse obiecte din gospodărie (spițe, roți etc.), de fapt, să le schimbe pe cereale și fructe – ceea ce echivalează cu un troc al disperării. Îndemnurile geamgiului-menestrel sună aproape ironic pe fondul sărăciei generalizate: „Avem geamuri, gemurele! Cumpărați că-s vremuri grele!“ Se întețesc furturile, ca reflex al foamei. Se sustrag știuleți, oi, un vițel ș.a. Mututin, hoțul vestit și nedovedit al Văii Macului, fură ca un profesionist doi porci, în complicitate cu un fost pușcăriaș, îmbătând câinii de pază ai lui Tache Furtună și pe cei doi godaci. O consecință firească a secetei: se pornesc incendiile, pe care localnicii le sting cu greu. La biserică se face o slujbă de rugăciune pentru ploaie. Fetișcanele satului improvizează un Caloian și execută gesturile ritualice pentru chemarea apelor: „Caloiene, Caloiene/ Desferecă porțile/ De pornește ploile,/ Ploile, ploile/ Și umple fântânile/ Și umflă pâraiele/ Pâraiele, pâraiele,/ Să vină șuvoaiele,/ Să rodească văile,/ Văile, văile/ Să sporească holdele,/ Holdele, holdele,/ Caloiene, Caloiene,/ Caloiene,
Caloiene…“

Autoarea schițează portretul sugestiv al Burcănesei, doftoroaia, mamaia Nitei după tată, care știa descântece pentru deochi, năluceală, junghi ori picioare scrântite, pentru dragoste, pentru întoarcerea ibov­nicilor. Sunt scoase la suprafață elemente definitorii ale satului ancestral: superstiții, credințe, ziceri paremiologice cristalizate în formulări imuabile. Bătrâna Burcăneasa își amintește nostalgic un cântec pe care îl fredona la 20 de ani: „Frunză verde matostat/ Când eram la mine-n sat, măi,/ Prin pădure ori dudău/ Mă iubeam cu un flăcău/ Mă iubeam cu un flăcău, măi bade!…“

În cele din urmă, baierile cerului se dezleagă și peste sat se abate o ploaie covârșitoare, cu vânt, tunete și trăsnete. Șuvoaiele torențiale scot oamenii din inerție; înspăimântați, aceștia fug la deal din calea apelor. Pier oameni și animale și spaima se cuibărește în suflete. Pentru unii, urgia este o pedeapsă divină. Îndemnul clipei este alarmant: „Fugiți, fugiți!“ Lina Codreanu are capacitatea epică de a descrie forțele stihiale fără a cădea în convențional ori în bombastic.

Cel mai interesant capitol al cărții este acela consacrat „omului de apă cu ochi de cenușă“. Într-o bucată de pânză atârnând pe o creangă a unui nuc se ascunde o făptură vie. Anita și Marcu descoperă ciudata arătare: „Aista-i necuratul!“, estimează bărbatul temător. „Omulețul“ este numit de săteni în diverse feluri: păpușă, străinul cu față palidă de mort, băiatul albicios și sticlos până la transparență, pirpiriul albicios, țângăul, pocitanie, om în neom, băiețelul, intrusul, omulețul de apă, piticul, Caloianul nostru, un prăpădit de om, străinul, Apă al nostru, Ventrilocul. El are o oglindă magică prin care se pare că transmite impulsuri ciudate către cei din preajmă. Singurele vorbe pe care le poate rosti: apa, apa! La un moment dat, ciudata făptură dispare și localnicii o caută. Se ascunsese în poiata găinăresei. Îl găsește Nita Burcănesei. Îl identifică apoi un grup de copii care încearcă să-i stabilească structura anatomică. Ciudata făptură pleacă spre apă cu Nita: „Fără grabă, intră în râu, călcând pe valuri ca pe cărările albite din Mândrești, după care se afundă lent în adâncul apei ce-l învălui într-o îmbrățișare maternă“ (p. 127). Apariție misterioasă, mesagerul apelor a venit odată cu ele și a dispărut în unde la fel de tainic. Autoarea lasă programatic strania poveste în ambiguitate. Planul realist al narațiunii este intersectat de această apariție miraculoasă, iar misterul rămâne impenetrabil.

Numele de oameni și de locuri au sonorități sugestive și exprimă ceva din specificul zonal: Pavel Veterinarul, Mistei, Anica, bunica Tudora, Stanca, Ghiniță, Carolina, Casandra, Tasia, Tinca, Dinu, Codel, Moș Tănase, Titina, Mihăiță, preotul Zaharia, Pavelina, Catinca, Lenuța Serjăntului, Ștefan Rusu, moș Ganea, Olimpia, Vergilă, Anița, Nita ș.a. Nu lipsește Gheorghe Dracu, nebunul satului. Scriitoarea inventariază scrupulos toponimele: râul Amara, Valea Gerului, Valea Macului, Canalul (locuitorii sunt numiți cănălari), Gardul Viilor, Cucuiul, Frățânca, Dealul Bisericii, Insula lui Mistei, Corod, Valea Gorneștilor ș.a.

Mândreștiul pare un sat uitat de Dumnezeu, dezarmat în fața stihiilor. Este bizar că nici în timpul secetei, nici la potop nu apare nicio autoritate locală, nicio oficialitate. Singurele instituții sunt biserica și școala, cea de-a doua doar bănuită. Oamenii se descurcă greu, cum pot, par dezorientați la provocările naturii și se sprijină în temeiul unor impulsuri străvechi, conservate în mentalul colectiv. Apa (element fundamental la cei vechi, alături de foc-soare, cer-aer și pământ) este un motiv literar ce datează de când există literatura de ficțiune. Să ne amintim de miturile egiptene privind inundațiile periodice ale Nilului. Mihail Sadoveanu ne-a lăsat un roman al apei ca stihie – Venea o moară pe Siret (1925), astăzi nici citit, nici citat. Ștefan Bănulescu ne-a dăruit o bijuterie epică – Mistreții erau blânzi – construită în jurul apei ca valoare simbolică și inițiatică; mirajul apei este prezent în capodopera lui Fănuș Neagu – Dincolo de nisipuri.

Altfel spus, Lina Codreanu are în spate o tradiție prestigioasă și, desigur, o serie de modele epice. Indiscutabil, Chemarea apelor confirmă vocația artistică a scriitoarei și consolidează o carieră literară.

Teodor PRACSIU