Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Cine aprinde foc de paie culege fumul

Cine aprinde foc de paie culege fumul

Cine aprinde foculÎn curgerea sa din masivul Hășmașul Mare până la vărsarea în Dunăre, Oltul leagă, în fluența-i neobosită, două provincii istorice românești: Transilvania și Muntenia. Rostogolirea văluroasă a avut de străpuns în două locuri împotrivirea stâncoasă a Carpaților, formând două splendide defileuri: cel de la Tușnad, din Munții Ciucului, și apoi cel de la Turnu-Roșu – Cozia, din Carpații Meridionali. Cursul superior al râului scaldă și binecuvântează două județe din Transilvania estică: Harghita și Covasna, spațiu desemnat, cu conotații etnice, Ținutul Secuiesc sau, în limbajul comun ardelenesc, Secuime. În județul Harghita, dar la o distanță aproximativ egală între Sfântu-Gheorghe, reședința județului Covasna, și Miercurea-Ciuc se află stațiunea turistică Băile Tușnad, în zona cea mai spectaculoasă și generoasă a defileului: ape minerale, ape mezotermale, aer ozonat, poieni, păduri de foioase și conifere. Cunosc stațiunea de prin 1975, când acolo ființa o renumită Întreprindere Balneo-Climaterică, punct de referință în turismul balnear, al cărui aflux de beneficiari a produs dezvoltarea edilitară vertiginoasă a stațiunii, în cadrul căreia, alături de vechile vile, noile hoteluri-restaurant Tușnad, Ciucaș, Olt configurau un spațiu similar stațiunilor turistice din Austria și Elveția. Ultimul, devenit acum O’Zone, era inclus în circuitul internațional, fiind cvasitotal închiriat de firme turistice din statul Israel și din cele (pe atunci) două Germanii. În săptămâna premergătoare deschiderii noului an de învățământ am folosit ocazia de a petrece câteva zile în stațiunea rămasă faimoasă în memoria mea.

În cazul de față, vraja pliantelor turistice se spulberă odată cu apropierea locului de destinație. Din gara Bodoc se urcă în tren un grup de copii. Cea mai răsărită dintre fete avea o găletușă în care ducea fructe de pădure, acoperite cu o năframă. Murdari, îmbrăcați sumar, unii dintre ei desculți, se vedea că aparțin familiilor de țigani localnici și au pornit la cerșit. Pasagerii, vădit deranjați, îi ignoră sau îi alungă, iar ei se regrupează pe platforma de la urcare. De acolo se aude și o muzică specifică, ritmată, în acordul căreia toți joacă, molipsindu-se frenetic unii de la alții. Au coborât la Băile Tușnad, unde chipuri similare întâlnești la tot pasul pe aleile orașului, în plină zi, trecători răzleți, încât o primă imagine dă impresia de stațiune evoluată. Oferte de cazare din belșug, de la cele mai piperate tarife până la cele mai modeste. Micile oaze hoteliere nu pot ascunde semnele declinului. Primăria orașului a reabilitat de vreun an aleea pietonală principală, de circa 1 km, care are la un capăt hotelul Ciucaș, iar la celălalt complexul hotelier Tușnad. Dar între cele două extremități, clădiri vechi, degradate, unele abandonate, rănesc privirea. O alee paralelă, situată cu un rând de case mai sus, spre pădure, este și mai pustie, poate și mai îmbietoare dacă plăcuțe prevenitoare nu i-ar atenționa pe vilegiaturiști că pe acolo trec frecvent urșii. Dejecțiile lor se văd nu numai la containere, ci și în locurile umblate ale stațiunii.

La izvorul preferat de apă minerală stăm răbdători la rând, căci pe țeava de aducțiune curge un firișor subțire. Un băiețaș din față, care avea de umplut câteva peturi, îmi spune că este localnic și urmează să intre în clasa a VIII-a la școala generală de aici, cu limba de predare maghiară. Vorbește corect românește, cu ușoare ezitări, știe să-mi dea câteva date despre geografia locului, îmi spune că în clasa lor sunt 16 elevi, iar dintre profesorii școlii doar doi locuiesc în Tușnad, ceilalți fac naveta din Miercurea-Ciuc. Dintre cei doi, unul este profesorul de limba maghiară (maternă), la care o vecină din rând adaugă că respectivul dascăl este absolvent de liceu. Deduc că ar fi deci vorba despre un profesor suplinitor, necalificat, situație nefirească la o materie de examen în unica școală a orașului. Școala dispune de o clădire relativ nouă, spațioasă și din exterior se vede bine întreținută.

Pe vremea când în Parlament se adopta Legea privitoare la soluționarea problemei câinilor fără stăpân, perimetrul stațiunii Tușnad-Băi nu ducea lipsă de asemenea patrupede. Noaptea se auzeau lătrături furioase, zice-se ca să alunge urșii, ziua ieșeau în întâmpinare, așteptând un pic de hrană, iar dacă le aruncai ceva, priveau galeș și te urmau mult timp, ca o dovadă de fidelitate. Ca niște cerșetori fără grai vegheau intrările la hotel, staționau în preajma unităților de alimentație publică, se furișau docili pe lângă băncuțele din părculețe, cu o blândețe ce părea a-l face pe om să se simtă îndatoritor. Din față ne apare pe trotuar un bărbat robust, urmat, la picior, de patru câini liberi. Omul ne simte teama și ne liniștește, lămurind că animalele sunt scutul lui în peregrinările pe potecile singuratice ale munților din jur. Îl credeam vreun localnic pasionat de drumeții montane, dar ne explică îndată că vine din Brașov, obișnuit cu prezența urșilor, iar la Tușnad pleacă fără frică în împrejurimi însoțit de cei câțiva câini, culeși de pe stradă și momiți cu mâncare să-l urmeze, să-i semnaleze prezența vreunei sălbăticiuni și să o alunge. Omul povestea cu un aer eroic, iar câinii îl secondau cu servitute.

Dintr-un autoturism cu număr de înmatriculare în Ungaria coboară un bărbat care se interesează de locul unde vine în august Viktor Orban, prim-ministrul țării sale, la Forumul politic. Un voluntar se oferă să-l îndrume. Locul, cu rezonanță mediatică în fiecare vară, este un camping pe malul drept al Oltului, versant opus stațiunii propriu-zise, desfășurată pe colinele malului stâng. Aparține SC Univers, unitate care s-a vrut o preluare pe acțiuni private a vechii IBC Băile Tușnad, dar care, din păcate, a avut soarta multor privatizări falimentare. O simbolistică nefastă planează asupra locației, în ciuda măreției peisajului natural și a bănuitelor intenții de energizare a Ținutului Secuiesc. După scurte investigații ad-hoc cu trecătorii și indicativele autoturismelor parcate la hoteluri am constatat că vizitatorii stațiunii erau preponderent din București, Prahova, Brăila, Galați, Constanța, ce mențineau, prin tradiție, impulsurile vitale ale locului și conexiunea cu țara întreagă. O diminuare a acestora, din exacerbări autonomiste, ar echivala cu o septicemie.

Consemnările celor câteva zile de la sfârșitul vacanței de vară a anului 2013 le-am făcut cu gândul la școală, cu toate că atenția mi-a fost îndreptată spre mediul din afara ei, într-un loc de recreere și divertisment. Mediu care, natural, condiționează școala, ca la rându-i să fie beneficiarul roadelor instruirii. Sentimentul tonic căutat s-a redus treptat, așa cum pier flăcările unui foc de paie. Dispute politice, etnice, controverse îndârjite pe te miri ce mai aprind câte-o flacără, fără combustia trebuitoare. Alte priorități ne ard acum la degete și e păcat de energia risipită. Căci, aș încheia sentențios, cine aprinde foc de paie culege fumul și nimic altceva.

Liviu IOANI