Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Cine este mulțumit de învățământul românesc?

Cine este mulțumit de învățământul românesc?

Invatamantul romanescO întrebare la mintea cocoșului, cum se spune paremiologic: Cine este mulțumit de starea învățământului românesc actual? O anchetă sociologică de mari proporții ar evidenția rezultate îngrijorătoare la scară națională. Lumea nu-i mulțumită și nu există un singur răspuns valabil pentru toate categoriile socio-profesionale. Grade diferite de înțelegere, percepții subiective, criterii diverse, unele solide, altele volatile, motivații politice, apartenența la un grup sau un altul, o filosofie educațională particularizantă, influențe, contaminări, răzgândiri „ca la Ploiești”, interese egoiste ori vocația altruistă fac tabloul complicat și greu de supus unei coerențe acceptabile.

De ce sunt nemulțumite cadrele didactice? De peste 24 de ani ele își plâng condiția, raportându-se mereu, aproape obsesiv, la privilegiații sorții: magistrați, politicieni, manageri de companii de stat, persoane cu salarii opulente, care sfidează – vorba unui slogan publicitar – orice concurență. Lefurile dascălilor sunt la baza scării ierarhice și atestă umilința perpetuă a condiției lor umane și intelectuale. Cu o nostalgie iremediabilă, cadrele didactice vorbesc de demnitate socială, de impor­tanța muncii, de noblețea meseriei, de valoarea incomensurabilă a educației în ziua de azi. Vorbe frumoase, suave, zburând ca puful de păpădie… Aceleași cadre didactice s-au convins că doar politicul face și desface, decide destine, promovări, numiri pe funcții și susțineri tenace, indiferent de competență și uneori în răspăr cu aceasta. Dacă în alte domenii munca suplimentară este plătită (cu mult, cu puțin, principiul contează!), în spațiul școlar totul este relativ; simulările evaluării naționale și bacalaureatului s-au înfăptuit în temeiul… voluntariatului, cu bulversarea orarului și supraîncărcarea profesorilor de la disciplinele de examen; au fost și simulacre de protest, la îndemn sindical, soldate cu inevitabile soluții de avarie: profesori de gimnaziu, la început de carieră (sic!), au evaluat lucrări ale elevilor de clasa a XII-a fără să fi avut o minimă prealabilă familiarizare cu materia și cu programa liceală. Secvența este ruptă din viață și bate orice film. Pe răbojul activităților neplătite figurează încă multe altele, bine știute și ignorate sistematic de decidenții finanțelor întrucât nu sunt bani și nu putem crea dezechilibre… suplimentare. Codul etic al cadrelor didactice, în schimb, este foarte sensibil la capito­lul cadouri, atenții, obiecte protocolare, daruri la ocazii festive, care se pot preschimba male­fic în șpagă, mită, peșcheș etc. și pot întina nobilele țeluri educaționale care trebuie să-i anime per­ma­nent pe dascăli. Frenezia stopării corupției în învă­ță­mânt a devenit atât de acaparantă, încât nimeni nu mai vede imperativul unor salarii măcar decente pentru cei puși, la grămadă, nediscri­minatoriu și fără nuanțe, la stâlpul infamiei.

Nici părinții nu-s mulțumiți de starea generală a școlii noastre și, în consecință, se manifestă în multiple feluri. Unii s-au mutat cu totul în Occi­dent, alții numai parțial; unii și-au luat copiii, alții nu; școala apuseană dă unele satisfacții, dar nu integrale, disciplina e cam laxă și tentațiile multi­ple; unii copii se întorc în țara de baștină și-și caută rădăcinile fiindcă aiurea trăiau drama inadapta­bilității, iar părinții erau pândiți de șomaj. Reali­tățile ultimilor ani au impus statistici inedite: atâtea familii biparentale, atâtea familii mono­pa­ren­tale, atâția copii cu ambii părinți peste hotare, atâția copii crescuți de bunici ori de rude cola­te­rale, atâția copii oarecum suspendați existen­țial, cu câte un tutore aproximativ, de unde cohorta de probleme de comportament cu potențialități infracționale. Părinții rămași pe loc, vocali ori mai puțin vocali, justițiari vehemenți ori mai tăcuți, reclamă… fondul clasei și fondul școlii, cupiditatea doamnei învățătoare și pretențiile ocazionale ale profesoarelor, se crispează a acreală când e vorba de banchetele finale, protestează când odraslele iau note mici ori, corelativ, când nu iau numai note de 10 (zece), semnalează cazuri de profesori-satrapi, profesori-călăi, profesori mercantili, profe­sori tranzacționali, profesori fără scrupule și fără morală; vorbesc doct despre supraîncărcare și surmenaj infantil, despre presiuni psihice și stres, despre abuzurile directorilor și stupizenia unor prevederi regulamentare, cer uniforme ori, dim­po­trivă, abolirea uniformei care – nu-i așa? – uniformizează după principii comunistoide. Este uimitoare sofistica dezvoltată de unii părinți în susținerea folosirii telefoanelor mobile în școală – și când trebuie, și când nu trebuie – și toleranța fără granițe pe care o arată când e vorba de securitatea personală a copiilor, deși cei mai mulți manevrează celularele în timpul orelor doar din rațiuni ludice, adică distractive, pueril-deconec­tante. Indiferent de circumstanțe și de argumente, părinții continuă să fie nemulțumiți de școala care nu face niciodată suficient pentru binele copiilor lor. Elevii înșiși, așezați pe o largă claviatură atitudinală, au nemulțumirile lor, tăcute, mocnite ori strigate la ocazii. Matematica, bunăoară, este mult prea grea pentru gingașele structuri puberale și atunci se vor căuta profilurile și specializările liceale care nu implică la bacalaureat această știință austeră, ermetică și impopulară. Progra­mele și manualele sunt prea încărcate pentru vârsta adolescentină, iar distracția și erosul – mereu insuficiente. Uniforma, profesorii, unii părinți încorsetează elevii, iar aceștia suferă și sunt cuprinși de melancolie. Dacă s-ar putea, orele s-ar umple cu… divertisment, pauzele la fel și timpul liber cu atât mai mult. „Dogmele” școlare sunt constrângătoare și, pe linie de consecință, nesufe­rite. O bătaie spontană, un incident sexy, o replică insolentă aruncată în treacăt unui profesor sunt mult mai captivante și alimentează zvonistica școlară subterană.

Sindicatele au nemulțumirea în fibră și în statut. Lista revendicărilor lor este lungă și niciodată satisfăcută. Societatea civilă nu poate fi, la rândul ei, decât lucidă și responsabilă. Și deci nemulțumită. Politicienii au ei înșiși nemulțu­mirile lor referitoare la învățământ, pe care le proclamă periodic și cu voce înaltă. Dar nici ei nu pot sări peste propria umbră și nu pot vota bugete care să satisfacă toate nevoile. Din acest motiv suntem în situația de a observa că fatidicul cerc se închide peste întreaga societate, constrânsă să admită că trăim „într-o lume relativă”, vorba poetului. Poate că Ministerul Educației Naționale este totuși mulțumit de „ogorul” pe care-l păsto­rește și de „pălmașii” pământului școlar, dar cum instituția este destul de misterioasă și impe­netrabilă, nu putem lua foaia de temperatură de acolo. Până și un plagiat incontestabil al unui secretar de stat, soldat cu demiterea (demisia?) împricinatului, s-a consumat cu atâta discreție, încât nu a mai ajuns până la noi decât ecoul.

Așadar, nemulțumirea există și încă în proporții de masă. Ne paște fatalitatea de a accepta învățământul așa cum este, cu bune și cu rele, fiindcă nu avem altul.

Teodor PRACSIU