Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Cine ne rezolvă „crizele“?

Cine ne rezolvă „crizele“?

Urmăresc, în continuare, cu destul interes, opiniile despre starea de fapt a şcolii româneşti de azi. În ultimul an mi-am făcut un obicei din a parcurge majoritatea postărilor de pe site-urile profesorilor intitulate Dascăli.ro sau Profesori şi părinţi împreună. Citesc cam tot ce apare despre educaţie şi pe blogurile ziarului Adevărul. E un fel de obligaţie elementară, un reflex mai vechi al profesorului care, încă în activitate, se dorea „informat“, voind să ştie pe ce lume trăieşte.

Grupurile ataşate site-urilor menţionate au câteva mii de membri. E adevărat că cei mai mulţi sunt membri „pasivi“, doar câteva zeci dintre aceştia postând sau intervenind în discuţii, discuţii care devin uneori o reală dezbatere (destul de rar totuşi, poate fiindcă site-urile, în general, au pentru cei mai mulţi o componentă distractivă!). Dar printre participanţii la asemenea dialoguri există câteva zeci de profesori care ar merita probabil să fie consultaţi atunci când se ia o decizie cu impact asupra şcolii preuniversitare. De altfel, mi se pare tot mai necesar ca dincolo de comisiile prezidenţiale, ori cele academice  sau  parlamentare, care au în vedere a genera documente de strategie a şcolii, se resimte tot mai mult nevoia înfiinţării unui Consiliu consultativ la nivelul Ministerului Educaţiei care să reunească principalii reprezentanţi ai şcolii, părinţilor, societăţii civile, învăţământului privat, forurilor academice etc. Veţi spune poate, vai,  încă o comisie, dar, realmente, este acum o nevoie urgentă de a se aduna sub aceeaşi umbrelă practicieni, experţi în curriculum sau/şi evaluare, dar mai ales o anume zonă academică, cea a pedagogilor şi psihologilor care au fost complet marginalizaţi în ultimul deceniu din cercul deciziei. Urmăresc opiniile a cel puţin patru sau cinci asemenea universitari ale căror opinii de o calitate vădită, pertinente, sunt pentru decidenţii politici sau administrativi de azi ca nişte voci în deşert, atunci când este vorba să se ia o decizie. Motivarea este desigur „conservatorismul“ acestora. De fapt, „motivarea“ constă în faptul că oamenii aceştia au o privire de ansamblu asupra şcolii, ceea ce azi reprezintă o „rara avis“. Poate doar astfel, îndrăznesc eu să cred, prin înfiinţarea acestui Consiliu, faliile care despart în momentul de faţă viziunile asupra şcolii ar putea fi depăşite, iar „eşecul pedagogic“ al şcolii de azi (fiindcă despre asta este vorba, ne-a spus-o recent şi prof. univ. Anton Ilica de la Universitatea din Arad!) ar putea fi treptat depăşit. Din păcate, ceea ce pare a fi extrem de simplu la prima vedere devine îngrozitor de complicat când este vorba de minister sau de miniştri, de oameni politici.

Dar revenind la tema noastră. Site-urile menţionate sunt într-o anumită măsură şi o radiografie a şcolii de azi în componenta ei numită profesor, ele dezvăluind, uneori fără să se vrea, o anume stare de lucruri îngrijorătoare: e vorba de starea precară a limbii române, exprimată de părinţi, dar uneori şi de către profesori. Şi atunci, toate discuţiile despre analfabetismul funcţional de la noi par să capete un temei suplimentar, fiindcă, fără a exagera, se pare că şcoala românească de azi are reale probleme de „fundal“ în legătură cu folosirea limbii române, iar rezolvarea acestei probleme trebuie să se constituie într-o urgenţă de gradul unu. Imaginându-mi un scenariu fantastic în care mâine aş fi numit ministru al educaţiei, aş iniţia un program cu o durată de patru ani de „reacreditare“ a şcolilor preuniversitare, având drept principal criteriu modul în care elevii şi profesorii stăpânesc limba maternă. O să mi se spună că o asemenea încercare nu e nimic altceva decât o… aberaţie. Cum adică să se facă o „reacreditare“ a şcolilor preuniversitare pornind de la standardele minimale de stăpânire a limbii române de către elevi şi profesori deopotrivă?!… Dar în această privinţă nu eu am inventat roata. Cine a fost curios să afle cam în ce constă reforma franceză actuală a şcolii preuniversitare a descifrat fără dificultate accentul care se pune în contextul acestei reforme pe cunoaşterea şi stăpânirea limbii franceze/materne. La fel se pune problema şi în învăţământul britanic! Dar dacă pentru profesorul de limbă maternă această „poveste“ are motivaţia ei, ceilalţi se vor fi întrebând ce este atât de nemaipomenit în a stăpâni limba maternă. Răspunzând, aş formula doar un adevăr devenit aproape truism, anume că stăpânirea limbii materne înseamnă a stăpâni logica, a gândi corect şi argumentat… Aşadar, nu-i nicio filosofie la mijloc! Dar, mergând mai departe cu scenariul meu ficţional, „reacreditarea“ şcolilor preuniversitare ar însemna, de exemplu,  că fiecare elev de până la clasa a V-a ar fi testat şi s-ar vedea dacă este capabil să citească fluent un text şi dacă poate răspunde la întrebarea despre ce este vorba în acel text. Apoi începând cu elevul de clasa a VI-a, acesta ar fi invitat la un „examen“  în care, pornind tot de la un text necunoscut,  trebuie să identifice un număr de idei principale/secundare din text la care s-ar adăuga competenţa de a povesti ceva, textul dat sau altceva, un lucru învăţat la şcoală, un eveniment din viaţa proprie. Iar dacă nu ar fi capabil de o asemenea performanţă, ar fi pus să citească fluent un text şi îndemnat să răspundă la întrebarea despre ce este vorba în acel text. Şi integrat imediat într-un program remedial!…

La clasa a VII-a s-ar continua verificarea/evaluarea acestor abilităţi/competenţe, pentru ca la clasa a VIII-a cel în cauză să fie evaluat în plus şi cu privire la capacitatea de a rezuma un text… În raport de aceste rezultate, unele şcoli ar intra într-un program de cel puţin un an de… reacreditare.

Sigur, ceea ce conţin însemnările de faţă pare a fi un exerciţiu gratuit de a reduce o situaţie la… absurd, în vederea unui început de rezolvare. E un fel de a spune că atâta vreme cât nu există priorităţi şi proiecte pe o durată anume şi o recunoaştere fără ezitare a ceea ce numim  „crize“, acestea vor persista, iar, vorba poetului, chiar dacă primăvara e nouă,  „vechile dureri“ rămânând aceleaşi.

Dar întrebarea indirectă „cum ne rezolvăm crizele“ nu priveşte doar şcoala românească. Există frecvent senzaţia unei „crize“ mai mari, mai cuprinzătoare şi mai fără leac. Nu-i vorba doar de o criză de competenţe în marile instituţii ale acestei ţări, atât de vizibilă în diverse ocazii, ci mai ales de refuzul obstinat al recunoaşterii că improvizaţia ca mod de lucru, ca şi acel „merge şi aşa“ nu pot duce o ţară prea departe. Sigur, există momente în care ne luminăm la faţă şi credem că am prins pe Dumnezeu de picior, pentru ca apoi să descoperim „valea“ mioritică din alternanţa blagiană deal-vale şi atunci ne mirăm sau ne lamentăm, întrebându-ne de unde ne vine asta şi de ce ni se întâmplă tocmai nouă. Consolarea, dacă e nevoie de aşa ceva, vine din faptul că asemenea conjuncturi ale istoriei au mai fost, că au există şi alte generaţii care au avut teribilul sentiment al mediocrizării societăţii în care aceştia trăiau, şi dacă dăm exemplul ilustru al lui Eminescu, e deja semnificativ. Să fie acesta destinul nostru istoric, de a genera un progres lipsit de organicitate?!… La această altă întrebare, aflat în preajma noastră şi mereu actual, Caragiale ne zâmbeşte afirmativ de sub mustaţa lui infailibilă.

ADRIAN COSTACHE

P.S. Desigur, subtitlul însemnărilor de faţă nu pare avea altă logică decât  o eventuală legătură cu naufragiatul pe o insulă care din cele două lucruri pe care a putut să şi le ia a ales mai întâi o cutie de chibrituri, cel de al doilea lucru fiind probabil o carte. Fiindcă de aici ar putea să înceapă totul. Din reabilitarea limbii române în şcoala de azi!…