Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Cine se teme de telefoanele mobile?

Cine se teme de telefoanele mobile?

 Ceea ce li se cere elevilor este să fie atenţi la ore, să intre în dialog intelectual constructiv cu profesorii lor, să-şi rezolve sarcinile şcolare, să se poarte decent în incinta şcolii şi în afara acesteia, să fie morali şi punctuali. Sunt cerinţe fără nimic deplasat ori draconic, înscrise pe o axă a normalităţii.

 Totul a pornit de la un eveniment benign, rostogolit apoi rapid şi devenit un subiect în litigiu. Situaţia pare trasă la indigo după alte câteva sute similare ce s-au produs în aproape 28 de ani de libertate şi democraţie ai epocii post-revoluţie. Memoria colectivă le-a reţinut pe toate şi oricând un remember sentimental şi lucid le poate scoate la lumină. În esenţă, este vorba despre reacţia Consiliului Naţional al Elevilor la intenţia Ministerului Educaţiei de a interzice telefoanele mobile în şcoli.

Mă grăbesc să spun că telefoanele mobile sunt instrumente utile de comunicare cotidiană între oameni şi că probabil ministerul se gândeşte doar la interzicerea folosirii lor de către elevi în timpul orelor. Această măsură mi s-ar părea legitimă şi necesară. Organismul colectiv amintit mai sus s-a crispat brusc şi a sărit – conform aşteptărilor – în apărarea drepturilor elevilor. Ceea ce provoacă oarecum uimire este tonul iritat şi scorţos al acestei structuri a elevilor, care nu invocă doar legile ţării, ci chiar legea fundamentală, Constituţia. Este corect să spunem că în regulamentele de ordine interioară ale multor unităţi de învăţământ se prevede explicit utilizarea cu discernământ a telefoanelor mobile, închiderea acestora în timpul orelor şi redeschiderea liberă în pauze. Iată o soluţie simplă şi de bun-simţ. Consiliul Naţional al Elevilor nu consideră eficientă propunerea ministerului de a se închide telefoanele într-un dulăpior pe durata cursurilor, căci interdicţia ca atare îngrădeşte şi limitează drepturile elevilor. Concluzia este una fără echivoc: în şcoli există practici abuzive ce lezează principalii beneficiari ai educaţiei.

O nuanţă subtextuală a comunicatului sugerează ideea că elevii folosesc telefoanele mobile la ore pentru că fie se plictisesc, fie orele sunt neatractive, iar metodele utilizate nu le stârnesc interesul. Curat constituţional! Printr-o logică întoarsă, cu argumente sofistice, onoratul consiliu crede că se poate soluţiona problema. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate întrucât acest incident mărunt şi controversat generează, prin ricoşeu, o întrebare cu valoare generalizatoare: în ce constă astăzi filosofia disciplinei în şcolile româneşti? Pentru a răspunde satisfăcător la această interogaţie se impune un scurt excurs istoric. Să ne amintim cum a învăţat Costache Negruzzi româneşte, cum era şcoala pe vremea lui Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, cum erau metodele disciplinare ale celebrului domn Vucea din proza lui Barbu Ştefănescu Delavrancea (reacţii absurd de aspre, bătăi şi insulte), protecţionismul didactic din schiţele nemuritoare ale lui I.L. Caragiale, culminând cu alegaţiile faimosului Marius Chicoş Rostogan, dascălul de şcoală nouă, modernă. Bunicii şi părinţii noştri îşi aminteau detalii pitoreşti despre măsurile disciplinare din epoca interbelică şi postbelică, constând în bătăi la palmă, statul în genunchi pe coji de nucă, fixarea elevului rebel la colţ, ruperea brutală a foilor cu greşeli din caiete, admonestarea verbală, chemarea de urgenţă a părinţilor la şcoală etc. Toate acestea sunt amintiri. Elevii de astăzi le-ar asculta cu un aer amuzat şi superior. Trecutul nu se mai poate întoarce, este îngropat definitiv. Trăim alte vremuri, avem alte mentalităţi şi promovăm alte valori.

Tema telefoanelor mobile reprezintă un pretext foarte bun pentru a discuta la nivel naţional ce fel de educaţie vrem să impunem în şcoală. Ar trebui să-şi expună punctul de vedere toţi exponenţii societăţii noastre: oamenii politici, psihologii şi pedagogii, experţii în educaţie, cadrele didactice, părinţii, elevii. Până acum s-au făcut multe lucruri bune: s-au eliminat pedepsele corporale, a fost coborâtă de pe postament catedra la nivelul băncilor discipolilor, elevii pot veni îmbrăcaţi după voia lor şi a părinţilor, uniforma a devenit facultativă, n-a mai fost impusă tunsoarea scurtă la băieţi, n-a mai fost măsurată lungimea fustei fetelor, elevii pot răspunde de jos la evaluările orale, ei nu mai sunt insultaţi ori umiliţi grav (excepţiile nedorite sunt sancţionate prompt). Ceea ce li se cere elevilor este să fie atenţi la ore, să intre în dialog intelectual constructiv cu profesorii lor, să-şi rezolve sarcinile şcolare, să se poarte decent în incinta şcolii şi în afara acesteia, să fie morali şi punctuali. Sunt cerinţe fără nimic deplasat ori draconic, înscrise pe o axă a normalităţii. Poate că spirite moderne, tinere şi emancipate doresc mai mult, inclusiv o libertate totală în utilizarea telefoanelor în timpul orelor. Să ne închipuim o clipă că s-ar da „dezlegare“ deplină la telefoane. Cine ar pierde? Evident că toţi „actorii“ actului educaţional: elevii în primul rând fiindcă atenţia lor ar fi îndreptată către mesajele on-line şi către jocurile specifice. Ar putea un profesor să-şi susţină ora cu deplină seriozitate în timp ce discipolii săi ar butona în draci magicele telefoane? Dacă un elev nu are chef de carte, ci de comunicare, va mai putea fi el ascultat/examinat/evaluat în condiţii optime? Ce se va întâmpla la extemporale, la teze ori în timpul inspecţiilor de specialitate/speciale, ori în prezenţa directorului venit în asistenţă? Vom ajunge la un dialog didactic al surzilor într-un spaţiu kafkian. De ce ar mai fi nevoie de profesor la catedră dacă 25 de adolescenţi imberbi vor manevra ca nişte roboţi irezistibilele instrumente de comunicare?

Când se vorbeşte de abuz din partea directorilor de şcoli, se naşte o altă întrebare legitimă: unde se sfârşeşte interdicţia naţională şi unde începe abuzul? Cine stabileşte graniţa şi după ce criterii? Care este instanţa moral-profesională capabilă să rezolve acest nod gordian?

O filosofie laxă privind disciplina în şcoală ne poate duce într-o fundătură educaţională. De fapt, încotro ne îndreptăm? Ce fel de relaţii dorim să promovăm între profesori şi elevi? De ostilitate? De adversitate? De pândă reciprocă? De la stăpân la supus? De umilire? De demnitate şi respect reciproc?

Personal, consider că există azi suficiente elemente şi argumente în favoarea unui învăţământ normal, eficient, disciplinat: securizarea unităţilor şcolare cu sisteme performante, cu senzori de mişcare, camere video, elev de serviciu, profesor de serviciu, administrator, paznic la poartă (liceul la care lucrez deţine o încăpere specială pentru paznic), profesori diriginţi, comisie de disciplină, conducere a unităţilor, poliţie de proximitate. Oricine poate suna la nevoie la 112. În acest context complex, telefoanele mobile apar ca o bagatelă rezolvabilă. Nu este nevoie să apelăm la Constituţie pentru o soluţionare civilizată, de bun-simţ, simplă şi clară. Elevii au toate motivele să se simtă în siguranţă la şcoală şi există zeci de modalităţi de a rezolva situaţiile de urgenţă individuale sau colective. Nu trebuie să redescoperim roata şi să apelăm la simandicoase argumente juridice, inclusiv constituţionale, pentru a admite că folosirea tele­foanelor mobile trebuie restricţionată spre binele general, spre a garanta disciplina în clase şi o educaţie de calitate. Anarhia n-a dat niciodată rezultate pozitive.

Teodor PRACSIU