Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Comasări. După douăzeci (și ceva) de ani

Comasări. După douăzeci (și ceva) de ani

comasariS-ar zice că este vremea comasărilor intra și interinstituționale. Deocamdată, nu e chiar modă, ci doar tendință. La prima vedere, sunt comasări în ordinea firii: o școală de balet cu o școală de muzică, o bibliotecă predilect adresată mediului preuniversitar cu o bibliotecă universitară, un teatru de operetă cu un teatru de operă, un muzeu dedicat țăranului cu un muzeu dedicat satului. Te-ai putea întreba ce este rău în asemenea asocieri. Nu pe muzică e pus în mișcare baletul? Nu se vorbește mereu despre nevoia de continuitate între ciclurile de formare? Și cum ar veni aia, un sat fără țărani?

Și totuși, ceva nu se leagă; tocmai în cazuri care se vor a restabili legături, prefixul re- fiind folosit aici cu acel sens care sugerează întărire. Cu toată invocarea liniștitoare a păstrării profilului, aspectul este de desființare. În sine, desființarea (reală ori numai dedusă) a unei școli, a unei instituții de cultură (care, la urma-urmei, tot școală este, în felul ei) nu înseamnă ceva bun nici pentru oamenii care-i sunt beneficiari sau slujbași, nici pentru comunitatea în care funcționează, nici pentru autoritățile care decid așa ceva.

Motivul măsurilor în discuție este financiar, acut și actual: diminuarea cheltuielilor. Cauzele sunt acumulate demult. Imediat după decembrie 1989, au fost „spargerile” și „ruperile”. Specializări universitare s-au rupt de facultăți și s-au constituit ele însele în facultăți. Institute de cercetare specializate s-au spart în institute și mai specializate. Unele licee au urmat aceeași cale (îndeosebi dintre acelea cărora mai târziu avea să li se zică vocaționale). Apoi, prin vara și toamna lui 1990, au fost reînviate institutele pedagogice de trei ani și ridicate automat la rang de universități, chit că ele își încheiaseră funcționarea. Existența lor fusese de la început (imediat după 1960) concepută ca limitată în timp și spațiu: atât cât să acopere o cerere momentană de profesori, numai pe plan local și numai pentru gimnaziu, cerere dictată de impactul măririi școlii obligatorii de la șapte la opt clase.          Tot în 1990, au fost declarate universități câteva cursuri serale ținute de unele politehnici în apropierea unor uzine, deci tot cu arie și durată limitate. Statutul instituțional de sine stătător și rangul academic au determinat și perpetuează un efort bugetar pe măsură. Ulterior, când s-a văzut că extinderea este greu suportabilă, nu a fost reținută spre aplicare nicio măsură de reducere a cheltuielilor bugetare prin desființarea unor astfel de instituții.

Pe aceeași linie a ridicărilor în rang și a augmentărilor instituționale, la un moment dat au apărut mai multe teatre și muzee naționale. Exact spus, instituții care și până atunci funcționaseră (cu incontestabil rol cultural și educațional) au obținut acest statut, dovedit a reprezenta un atu în niște circumstanțe financiare. Nici larghețea în certificarea unui statut demn de a fi atribuit prin excepție nu a provocat vreo tresărire de natură bugetară.

În schimb, când nu s-a mai putut și nu s-a mai putut, nu s-a văzut vreo ezitare în proiectarea (pe alocuri, și în aplicarea) unor tăieturi din partea care ține de școală.

Un argument, cu aspect mai mult de pretext, pentru tăieturile în discuție îl constituie lipsa unor spații adecvate de funcționare. Numai că situația este perpetuată de atâția ani, încât pare să fi fost așa dintotdeauna. Din acest punct de vedere, apare ca o notă extrem de proastă pentru stat faptul că, în condițiile unei stări anormale, a unui provizorat întins pe mulți ani, nu a fost în stare atâta timp să investească în asigurarea spațiilor de funcționare pentru niște instituții fundamentale de educație și cultură.

Prost a funcționat la noi și legislația în ceea ce privește organizarea consorțiilor, actualmente, practic, sucombată. Valorificându-se această legislație, poate s-ar fi creat unele structuri cuprinzătoare, care să includă instituții și unități de același tip sau profil, cu păstrarea identității fiecăreia, dar cu un mecanism administrativ mai simplu decât cel prezent. Astfel, tăieturile (comasările) ar fi fost evitate.

Nimic din toate acestea nu s-a încercat pe durata unui număr considerabil de ani. Ba nu numai că nu s-a tăiat din timp și de unde era necesar să se taie, ci s-a extins ceea ce și așa de-abia își ducea traiul din punct de vedere al resurselor bugetare. Într-un moment-limită (sau într-unul pretins de inspirație), soluția a fost radicală. Cei pe capul cărora vine măsura actuală sunt victime nevinovate. Nu s-au înființat peste noapte de la zero sau din te miri ce. Nu sunt simple adăugiri veleitare pe o listă care să fi atins de mult nivelul cantitativ al suficienței; dimpotrivă, sunt unicate în domeniile lor de exprimare educațională, formativă, culturală. Nu speculează mărunte rezultate arătându-le în chip de performanțe, ci obțin chiar performanțe aducătoare de notorietate. Din nefericire, acum se văd în fața unei iminente „performanțe” cu funcție salvatoare, dar nu pentru sine, ci la nivel bugetar.

Florin ANTONESCU