Competenţele sociale

Formarea competenţelor elevilor se realizează pe un continuu, care nu are inserate pauze de relaxare. Privind anumite aspecte ale dezvoltării acestora, cum ar fi competenţele sociale, nici nu mai contează faptul că aceştia se află în timpul vacanţei sau parcurg într-un an de studiu sau altul cursurile şcolare. Scopul pentru care se realizează efortul educativ este tocmai pentru a putea proba competenţele în cauză în viaţa de zi cu zi. O diferenţă ar fi observabilă cu referire la caracterul implicit sau explicit al modului în care are loc formarea competenţei, în timpul anului şcolar fiind susţinute prin diverse activităţi educativ-formative conştientizarea, transferul, integrarea componentelor teoretice ale competenţei sociale, în timp ce pe parcursul vacanţei este relevantă mai cu seamă situaţia de viaţă semnificativă, influenţa spontană a mediului social etc.
La nivelul simţului comun, faptul că un individ are mulţi prieteni pe Facebook, iese cu amicii sâmbăta seara în oraş, are relaţii colegiale bune la şcoală sau la muncă, eventual trăsăturile de extravertit – toate acestea sugerează că este o persoană sociabilă, deţine competenţe în acest sens. Mai mult, dacă cel în cauză probează şi o bună capacitate de influenţare a celorlalţi, comunică asertiv, atunci faptul că deţine competenţe sociale poate fi sigur. Dacă adăugăm şi faptul că merge cu seriozitate la vot, ori de câte ori este cazul, că respectă normele dezirabile social şi îşi plăteşte impozitele; dacă se implică uneori prin activităţi de voluntariat în rezolvarea problemelor comunităţii, reuşim să construim un tablou al cetăţeanului ideal.
În ştiinţele sociale, competenţele generale din Educaţia socială, de exemplu, vizează raportarea critică la fapte, evenimente, idei, procese din viaţa personală şi a diferitelor grupuri şi comunităţi; cooperarea pentru realizarea unor activităţi; participarea responsabilă la luarea deciziilor (http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2017/01/Educatie-sociala.pdf). La acestea se pot adăuga: manifestarea unui comportament social activ şi responsabil, adecvat unei lumi în schimbare (Programa şcolară pentru Psihologie, http://oldsite.edu.ro/index.php/articles/6234), sau aplicarea cunoştinţelor specifice ştiinţelor sociale în rezolvarea unor situaţii problemă, precum şi în  analizarea posibilităţilor personale de dezvoltare (Programa de Studii sociale, http://oldsite.edu.ro/index.php/articles/8531).
Deci, profesorii de ştiinţe sociale ar putea considera că, în principal, disciplinele socio-umane sunt responsabile pentru dezvoltarea competenţelor sociale.
Dar cum în centrul acesteia se află abilităţile de comunicare verbală, la care se adaugă desigur şi comunicarea nonverbală, precum şi atitudinile exprimate implicit, aria se lărgeşte foarte mult.
Într-o cercetare realizată longitudinal, începând din anul 1938 şi continuând de-a lungul a peste 75 de ani, asupra unui grup de absolvenţi de la Harvard şi, în paralel, a unui grup de băieţi din cartierele cele mai sărace din Boston, numită Ce duce la o viaţă bună? Învăţăminte trase din cel mai îndelungat studiu despre fericire, explicat într-o prezentare TED – psihiatrul Robert Waldinger.
(https://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from_the_longest_study_on_happiness?l) – descoperim o altă dimensiune a competenţelor sociale.
Întrebarea de la care porneşte discuţia este: Ce ne menţine sănătoşi şi fericiţi pe parcursul vieţii? Mai mulţi bani, celebritatea, multă muncă şi mai susţinută, puterea deţinută în ierarhia socială sunt câteva variante de răspuns. Ei bine, nimic din toate acestea; ci nivelul de mulţumire în relaţiile cu ceilalţi, pe care îl aveau cei asupra cărora s-a făcut studiul. Relaţiile bune ne ajută să trecem mai uşor peste dificultăţile vieţii. Acestea fac posibilă o dispoziţie psihică pozitivă, o disponibilitate mai mare spre a fi un suport emoţional pentru semeni. Orice altceva devine secundar. Relaţiile bune ne protejează sănătatea corporală, dar mai ales pe cea psihică. Suferinţa emoţională poate fi diminuată prin faptul că cineva are o relaţie unită şi stabilă mult timp. A preţui relaţiile cu familia, prietenii, comunitatea reprezintă cheia unei vieţi fericite.
În concluzia studiului citat, se precizează: viaţa bună se construieşte cu relaţii bune!
De aici, înţelegem că nucleul competenţei sociale îl constituie abilitatea de a avea relaţii bune cu ceilalţi. Acest fapt ajută nu doar la procesul complex al integrării sociale, ci şi la împlinirea personală. Empatia, cooperarea armonioasă cu ceilalţi, atenţia la detaliile vieţii de fiecare zi sunt dimensiuni importante ale competenţei sociale.
Dacă suntem de acord cu toate acestea, de ce nu reuşim să le şi realizăm în viaţa noastră? De ce atâţia oameni care deţin cunoştinţe de pedagogie, psihologie cunosc prin chiar specificul meseriei lor nuanţele naturii umane – nu pot pentru ei personal şi ca un exemplu în educarea copiilor să construiască relaţii umane de calitate? Se întâmplă ca unii oameni, deşi practică o profesie care presupune astfel de competenţe, în fapt să nu le deţină şi eventual să mimeze că le au pentru a depăşi dificultăţile activităţii de fiecare zi.
Discursul obişnuit privind competenţele sociale ne plasează în ipostaza de profesori care au datoria să formeze buni cetăţeni, abili profesionişti, oameni cu o personalitate în continuă dezvoltare. Prea puţin reflectăm la propriile noastre competenţe sociale, ca şi cum faptul că lucrăm cu mulţi oameni ne asigură din mers funcţionalitatea relaţiilor.
Dar, în fapt, privind construirea şi păstrarea relaţiilor interumane, lucrurile sunt mult mai complexe, aflate într-o dinamică, pe care, de multe ori, o pierdem din atenţie.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti