Socialize

Facebook
Home » Examene » Concursuri » Concursurile școlare și teama de eșec

Concursurile școlare și teama de eșec

5-sus-3Aflu dintr-o sursă neoficială, dar credibilă, că Ministerul Educației finanțează 35 de concursuri școlare pe discipline de studii, 15 concursuri interdisciplinare și un concurs organizat în colaborare internațională. De asemenea, fără finanțare MEN, sunt 57 de concursuri pe domenii, 20 de concursuri interdisciplinare și 30 de concursuri organizate în colaborare cu terți.

Ce să înțelegem de aici? Sunt multe, sunt puține sau întrebarea are o relevanță scăzută?

În același timp însă, ni se mai spune de către aceeași sursă un lucru îngrijorător:„Concursurile școlare de tip academic la vârste mici le creează copiilor complexe de inferioritate, frici și stimă de sine scăzută. Același lucru, spun specialiștii, o face și sistemul românesc de educație prin modul de evaluare a cunoștințelor“.

Este adevărat, referința se face la elevi de vârste școlare mici (6–12 ani) și realmente observația conține mult adevăr. Dar ceea ce pare să deranjeze o categorie de specialiști, unii dintre ei psihologi școlari, este tocmai ideea de competiție asociată concursurilor, adică faptul că există clasamente, că se dau premii și diplome în raport cu aceste clasa­mente. Aspectul discutat nu e deloc simplu, fiindcă avem aici un conflict serios între psihologic și social. Este evident că lumea în care vor evolua viitorii adulți, elevii de azi, este una a competiției, iar problema care se pune este aceea a modului și a momentului în care această realitate socială intră în orizontul existenței copilului/școlarului. Cu alte cuvinte, când acesta trebuie să constate că „Viața e o competiție“. Sigur, am putea imediat reformula, spunându-i copilului/elevului că, deocamdată, e vorba de o/un „competiție/joc“ fără consecințe dramatice și de cele mai multe ori fairplay“, lucru pe care el însuși trebuie să-l recunoască, prin participare, indiferent de propriul rezultat. Ideea că un eșec marchează profund un școlar de vârstă mică este în principiu corectă, numai că soluția nu o poate constitui eliminarea ideii de competiție, fiindcă astfel școlarul va fi „conservat“ sub acoperișul unui clopot de subiectivitate, ceea ce poate fi, în cele din urmă, dramatic. Un aspect important ar fi, așadar, acela al relaționării școla­rului de o anume vârstă cu ideea eșecului, definirea acestuia.

Dar, dincolo de asemenea observații, problema de fond o constituie conținutul efectiv al concur­su­ri­lor, modul în care acestea se raportează la un model de școală și de cunoaștere. Nu se poate spune că nu s-au făcut progrese în această privință. Un concurs „cu bani“, precum Cangurul, se motiva, cel puțin la limba și literatura română, prin suplinirea unei viziuni despre receptarea textului (în esență ficțional!), viziune greu de identificat în multe concursuri ale Ministerului Educației. În ciuda faptului că și aceste concursuri au cunoscut o adaptare specifică la un nou mod de cunoaștere și învățare. În același timp însă, Olimpiada de Limba și Literatura Română, emblema acestor concur­suri, rămâne încă sub semnul unei formule con­fuze, ceea ce face ca selecția pe verticală să poată fi cu adevărat stresantă. Așa cum se poate observa și acum, este surprinzător cât de puțini „olimpici“, nu doar la limba și literatura română, ci și la alte discipline, fac într-adevăr carieră în domeniu. Procentul era, cu ani în urmă, cam de 20%, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult! Ce spune această realitate? Un lucru de o evidență comună: olimpiadele rămân în continuare, într-o bună măsură, „concursuri artificiale“, stresante, menite adesea să creeze complexe de inferioritate. De altfel, chiar condițiile create acestor olimpici la unele discipline nu sunt, se pare, tocmai comune în raport cu modul în care alte „școli naționale“ își selectează olimpicii.

Prin urmare, observațiile psihologilor ar trebui nuanțate. Competiția în sine nu este neapărat o sursă de „angoasă“, sursa de angoasă fiind mai degrabă „condițiile“ asociate unor asemenea con­cursuri, condiții în care intră adesea și reacția unora dintre părinți. Fără îndoială că cel mai dificil lucru, în condițiile societății românești de azi, este acela de a-i transmite elevului participant la un concurs, și al cărui rezultat a fost dezamăgitor, ideea că participarea lui a însemnat totuși un câștig, un câștig fiindcă s-a putut „confrunta“, iar confruntările pot contribui la crearea unei imagini de sine mai aproape de adevăr.

Dar trăim într-o lume în care un soi de egalita­rism disperat tinde să contrazică până și datele genetice ale individului. Într-o asemenea ambian­ță, toată lumea se vrea a fi pe primul loc. Mai mult, toată lumea pare să aibă aceleași date de inteli­gență, aceleași calități intelectuale. De o asemenea supralicitare nu sunt însă întotdeauna de vină părinții (copiii și mai puțin!), ci și, sau mai ales, școlile însele, ale căror criterii de valorizare și evaluare sunt uneori de neînțeles. Există de pildă școli „vestite“ în București în care, în anul școlar trecut, clase numeroase au avut câte 10-15 elevi dintr-o singură clasă cu media generală 10! Este posibil oare ca într-o singură clasă să se fi con­centrat o cantitate atât de mare de calități intelec­tuale și de eforturi pentru a învăța?! Cine va urmări apoi de-a lungul mai multor ani istoria acestor elevi va putea constata aproape sigur, cel puțin în cazul unora dintre ei, schimbarea statu­tului și, uneori, deruta lor.

Adevărata dramă în această discuție este, prin urmare, formarea unor imagini despre sine supraevaluate, iar acest lucru apare vizibil mai ales în clasele a V-a și a IX-a. Elevului îi vine greu să-și modifice propria imagine despre sine dacă nu este ajutat. Căci în aceste clase el vine în contact cu o nouă realitate competitivă. Opinia unor psihologi cum că fenomenul competiției trebuie ascuns elevului, iar elevul trebuie lăsat să progreseze singur, dar fără a ști ce se întâmplă în jur și fără a realiza și această a doua raportare la sine, presupune un risc pe care nu știu dacă părinții și elevii trebuie să și-l asume. Chiar dacă e mult mai comod, și poate mai natural, pentru elev ca singura raportare să fie la el însuși…

Concursurile școlare, frus­trante sau nu, pot totuși trans­mite un mesaj pe care părinții responsabili și școlarii tratați cu încredere îl pot prelua cu inteli­gență și cu evitarea oricărei tentații absolutizante. Sau cu declarația psihologului Mihai Copăceanu extrasă dintr-un articol semnat de Nicoleta Onofrei în adevărul.ro: „Părinții desenează eșecul sau succesul. La ei stă cheia. Trebuie să le arate că este în ordine și dacă iau o notă mai mică, și dacă iau un loc trei sau nu sunt pe podium și să atragă atenția asupra a ce au făcut bine, nu asupra a ce au făcut rău, pentru că altfel copiii pot rămâne cu etichete pe termen lung“.

Părinții, e adevărat, dar și o școală care se respectă pe sine, adăugăm noi…

Adrian Costache