Socialize

Facebook
Home » Editorial » Congresul Educaţiei, de la mărul discordiei la paradigma concordiei

Congresul Educaţiei, de la mărul discordiei la paradigma concordiei

Congresul Educatiei

Congresul Educației a trecut aproape neobservat de media autohtonă și de publicul românesc. Un eveniment de talia și importanța lui ar fi meritat mai multă atenție atât din partea societății, cât și a clasei politice. Presa s-a limitat la prezentări sporadice, și acelea axate pe eveniment și mai puțin pe idee, iar lumea politică și-a văzut, în general, de treburile ei. Nici într-un caz, nici într-altul nu suntem surprinși. Presa este sensibilă și ultra-receptivă la ceea ce e rău în educație, reacționând prompt și când e cazul, și când nu, ca un câine de pază ce se află. Or, evenimentul despre care vorbim n-a fost cu violențe (nici măcar la nivelul opiniilor), agresiuni, bătăi, violuri, corupție, șpagă etc. A fost o manifestare concentrată pe idei, concepte, paradigme, priorități de acțiune. În ceea ce o privește, lumea politică rămâne confiscată de rivalitățile și dușmăniile mai vechi sau mai noi, care o împart, în mare, în două cete ideologice, stăpânite de un război mocnit, ce își exhală, din când în când, în spațiul public, aburii toxici ai vrajbei. Una peste alta, clasa politică românească stă ancorată, dacă tot vorbim de paradigme, în paradigma urii. Și, în orice caz, alte teme, de departe mai importante decât educația, domină orizontul politic de astăzi: divorțuri, demisii și demiteri, hărțuieli pe referendumuri etc.

Dincolo de cvasi-nepăsarea publică, fie pe filieră mediatică, fie pe linia politichiei dâmbovițene, Congresul Educației a fost un eveniment major al învățământului românesc. Un lucru notabil, școala nu a rămas indiferentă, iar sistemul, în toate dimensiunile sale, a fost bine reprezentat. De la miniștri până la pălmași ai catedrei, publicul a acoperit, în ariile fundamentale de interes, domeniul educațional. Câțiva invitați speciali, președintele Academiei Române, foști miniștri ai Educației, un consilier în Ministerul Educației și Culturii din Finlanda și alții, au pigmentat manifestarea cu prezența și intervențiile lor. Nu în ultimul rând, experți, specialiști, pedagogi, funcționari angrenați în imensa mașinărie administrativă a educației, reprezentanți ai unor organisme, institute și instituții, companii multinaționale, ONG-uri etc. au completat, unii în mod activ, publicul divers și numeros. La un moment dat, furnicarul uman, compus din decidenți și actanți, din „stakeholderi” (limba de lemn, cu barbarismele ei…) ori din simpli dascăli, care mișuna încoace și-ncolo, din secțiune în secțiune, părea să copleșească Palatul Copiilor. Dar clădirea, cu dungile și misterioasele ei culoare, cu sălile ei mai mari sau mai mici, amplasate strategic în nebănuite locuri, a făcut față cu brio acțiunii. Prin sesiunile plenare și cele 21 (dacă le-am numărat bine…) de secțiuni, Congresul a aruncat în joc teme esențiale ale învățământului preuniversitar și universitar, ale educației și cercetării. Calitatea de căpetenie a Congresului a fost că a adus educația în actualitatea agendei publice ca temă prioritară și că, într-un atare context, a creat un spațiu deschis al dialogului și al schimbului de idei între actorii educației.

Ne-am obișnuit ca Educația să fie un Măr al Discordiei la nivelul politicii românești. Date fiind anvergura și importanța socială ale domeniului, și miza lui politică este una de însemnătate primordială. Interesele politicianiste au transformat învățământul într-un câmp de confruntare perpetuă, într-un teren al antagoniilor de tot felul. Educația a fost, cel puțin în ultimul deceniu, cauză și temă de scandal între alianțele și partidele politice, între Putere și Opoziție, între exponenții fiecărei tabere. Încercarea de solidarizare a forțelor lumii politice și societății civile într-un Pact național pentru educație a fost un eșec lamentabil, care a relevat o dramatică neputință națională. O neputință, fiindcă veni vorba, valabilă și în alte domenii de interes național, nu numai în educație… Anii din urmă au fost marcați de răsunătoarele polemici și conflicte dintre beligeranții politici pe tema reformei, în contextul măsurilor abrupte inițiate în guvernarea Funeriu a Educației. Efectele politicilor confuze și contradictorii de-a lungul timpului s-au văzut în felul în care a decurs ceea ce numim „reforma educației”: un proces incoerent, fragmentat, care a bulversat învățământul românesc și l-a aruncat într-o zonă crepusculară și într-o stare de așteptare fără orizont. Dezacordul funciar în aria educației este vizibil și din altă perspectivă, ignorată, dar semnificativă: prima ediție a Congresului Educației a avut loc în 1996, sub bagheta ministerială a lui Liviu Maior. Cea de-a doua, în 2013 (!), în epoca celor doi miniștri, Remus Pricopie și Mihnea Costoiu. 17 ani i-au trebuit acestei idei, bună în esență, să ajungă din nou la noi, prin discordii, polemici și bătălii absurde, sub forma unui eveniment de anvergură națională. De aceea, un alt merit esențial al Congresului, ediția 2013, a fost că a creat, ori măcar a încercat, un spațiu al concordiei naționale, prin concentrarea sinergică a instituțiilor și oamenilor în jurul Educației. Pasul de la discordie la concordie este unul important, care traversează o istorie dramatică și o mentalitate viciată profund, în însăși fibra ei, de interese meschine și partizane.

Și ce rezolvă Congresul Educației?, s-au întrebat unii și alții, dintre cei mai sceptici, chiar pe culoarele evenimentului. Dacă așteptăm soluții și schimbări miraculoase, nu rezolvă nimic. Dacă ne gândim la o construcție, atunci suntem la începutul ei… Dezbaterea deschisă și competentă, cu toate cărțile pe masă, este exact lucrul de care Educația are cea mai mare nevoie în acest timp al schimbării la nivel mondial și al căutărilor dramatice. O astfel de agora a dialogului, prin opiniile, acordurile și dezacordurile exprimate – dar mai ales prin critici, am zice –, are darul de a scoate la lumină idei noi, modele, soluții, priorități, direcții de acțiune. Altfel spus, de a edifica, din ciocniri de idei, din polemici și din dialogul polifonic, o platformă pentru reforma educației. Vorbim de reforma adevărată, o proiecție, deocamdată, pe care sistemul, lăsat, ani de-a rândul, cu ochii-n soare, n-a ostenit încă, în nesfârșita lui răbdare, s-o aștepte… Congresul Educației a reușit să concentreze instituțiile și resursele umane ale învățământului, să focalizeze energiile sistemului pe o idee comună, Educația, printr-un exercițiu de solidarizare constructivă, într-un spațiu al sinergiei și al emulației. Altfel spus, a reușit să transforme ceea ce părea utopie în realitate. Chiar și numai pentru o zi și jumătate și chiar dacă, deocamdată, numai la nivelul sistemului de învățământ. Mutându-ne în zona cercetării avansate, ceea ce părea doar o frumoasă nebunie, un experiment science-fiction, Proiectul ELI, cel mai mare laser din lume, a început să prindă viață, în chiar timpul deschiderii Congresului, prin inaugurarea lucrărilor de construcție pe platforma Măgurele. Congresul Educației a lansat o provocare la schimbare, inclusiv la nivelul mentalității, prin denunțarea clasicului model al discordiei și substituirea acestuia cu o paradigmă nouă și aparent imposibilă în lumea noastră: paradigma concordiei. Pe platforma acesteia, poate începe construcția reformei.

Sorin IVAN