Socialize

Facebook
Home » Educatie » Prescolar » Consilierea părinţilor în grădiniţă

Consilierea părinţilor în grădiniţă

silConsilierea parintilor in gradinitaCopiii au mare nevoie de părinţi, fără să-și dea seama de acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului îi creează resentimente și-l îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi conservatori, părinţi „de duminica”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-și educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce.

Parteneriatul grădiniţă – familie își propune schimbarea mentalităţii părinţilor, a atitudinilor și comportamentelor acestora. În proiectul de parteneriat cu părinţii m-am axat pe tematica „Educaţia părinţilor”. Activităţile derulate s-au desfășurat în sala de clasă sub formă de „masă rotundă”, în care au avut loc dezbateri, discuţii, împărtășirea experienţei personale pe marginea unui suport material prezentat în faţa părinţilor. S-au pus în discuţie urmă­toarele tematici:

1. Comunicarea părinţilor cu propriii copii;

2. Cunoașterea psihomotorie a copilului;

3. Educaţia și modul de viaţă al copilului;

4. Relaţia școală – familie, factor al dezvoltării copilului;

5. Părintele – model de viaţă pentru copil;

6. Părintele – primul educator al propriului său copil;

7. Greșeli educative ale părinţilor.

 

O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor pe care le întâmpină aceștia în comunicarea cu propriii lor copii, precum și mijloace de optimizare a comunicării dintre aceștia. Părinţii au fost chestionaţi asupra modului în care comunică cu copilul, având scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea. Chestionarul cuprinde

14 ite­mi, după cum urmează:

1. Staţi de vorbă zilnic cu copilul dumneavoastră?

2. Cât timp alocaţi discuţiilor?

3. Despre ce discutaţi?

4. Care probleme credeţi că vă reduc din timpul pe care aţi vrea să-l petre­ceţi cu copilul dumneavoastră?

5. De ce credeţi că uneori copilul refuză să comunice cu dumneavoastră? (dacă e cazul)

6. Ce faceţi atunci când copilul greșește?

7. Consideraţi că sunteţi un exemplu pentru copilul dumneavoastră?

8. Cum încercaţi să vă apropiaţi de copilul dumneavoastră?

9. Ce simţiţi când comunicarea cu copilul dumneavoastră este foarte bună?

10. Dar când nu este bună ce credeţi că nu aţi făcut?

11. Aţi apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportament? Dacă da, la cine?

12. Îl ajutaţi pe copilul dumneavoastră la efectuarea temelor? Dacă da, cât și cum procedaţi?

13. Verificaţi zilnic temele copilului?

14. Ce credeţi că ar trebui să facă școala pentru a îmbunătăţi comunicarea cu familia?

Chestionarul prezentat a constituit o provocare și un prilej de reflecţie pentru părinţi, dar și un punct de pornire pentru activităţile următoare. Prezen­tând rezultatele chestionarului în faţa părinţilor fără a face nominalizări, am realizat o optimizare a relaţiilor de comunicare între părinţi și copii prin for­mularea unor concluzii care au avut menirea de a îndruma preocupările pă­rinţilor în această direcţie.

Părinţii trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele tre­buie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoţionale, copilul pierzându-și încrederea în adulţi și retrăgându-se într-o lume a sa.

Poate avea loc o scădere a performanţelor școlare ca pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat, manifestând tulburări de comportament, iar în unele cazuri ajungând să-și manifeste suferinţa în mod violent. Observând efectele negative ale lipsei de comunicare, dar și satisfacţiile pe care le au părinţii care reușesc o bună comunicare cu propriii copii, s-a con­cluzio­nat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută și nici­decum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări. Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educaţia din familie și școală își spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în școală nu este solidă dacă elevul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie trebuie să se pună bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă.

Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune și dreptate, stăpânire de sine, înţelegere și spirit de colaborare între copil și părinte.

Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de învăţare. Anumiţi factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere, interesul redus al părinţilor pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii părinţilor cu școala și starea materială precară.

Formarea personalităţii copilului implică și rezolvarea unor situaţii conflictuale și frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că își soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil și părinţi sau dintre părinţi îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească do­miciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinţii nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficienţele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinţi trebuie să colaboreze în educarea lor.

În cadrul familiei întâlnim coabitarea unui număr mare de membri, aparţinând mai multor generaţii, cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalităţi proprii unor diverse niveluri de viaţă și cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecţiunea mutuală și consens între toţi membrii ei. Unitatea de vederi între bunici și părinţi privind educaţia va duce la realizarea și întărirea unităţii lor. Copilul are încredere în părinte, dar aceasta să fie susţinută prin fapte și prin ţinută.

Relaţia școală-familie trebuie privită de părinţi ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Prima zi de școală este cea mai importantă sărbătoare din viaţa copilului și a familiei. Trecerea de la joacă la lecţie cere concentrare, eforturi de voinţă și de răbdare din partea copilului. De aceea, este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și activităţi care-i plac. Cel mai bun îndemn pentru lecţie este climatul familial, unde părinţii muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui la formarea deprinderilor de muncă independentă și a spiritului de iniţiativă. Familia are rolul și de a-i educa pe copii pentru viaţă, zilnic să frecventeze cursurile școlare, pentru a asimila ușor și integral cunoștinţele, să fie mereu punctuali la școală. Un copil este cu atât mai bun la școală cu cât părintele se implică mai mult în activitatea lui. Niciodată părinţii să nu facă comparaţie între copiii lor și alţi copii, prieteni sau fraţi când este vorba de învăţătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu vârsta mentală, iar la alţii este diferită. Pentru a-l ajuta să iubească învăţătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru lectură (cărţi, reviste, ziare), fiindcă ele reprezintă sursa de informaţie.

Să nu uităm, copiii au nevoie de modele de viaţă, pe care și le iau de regulă din familie, din mediul școlar, din lecturi sau din filme. Familia are rol important în formarea și cultivarea deprinderilor de a alege modelul de viaţă, mai mult decât atât, chiar oferindu-i propriul model.

În ceea ce privește familia, se diferenţiază trei grupe de greșeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă și indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt neliniștiţi, fricoși, dependenţi, greu adaptabili. În cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată la exces de protecţie, îngăduinţă și răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional și afectiv.

Unii părinţi ţin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză școlarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza educaţia, în subconștientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă, se va lăsa pedepsit pentru orice.

Părintele este pentru copil și un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:

– să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;

– să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinţilor;

– să-i permită să se antreneze în activităţile extrașcolare pentru a-și satisface trebuinţele de activitate și de cunoaștere;

– să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul afectat pentru activităţile de tip „pasiune”;

– să-i ofere modele ale unor tineri și adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură și comportare demnă;

– să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depășirea dificultăţilor.

Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul, care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă etc.

Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste finalităţi prin educarea integrată, parteneriat educaţional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viaţă. Părinţii trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea și sufletul acestuia.

Prof. Matrona MIREA LAZĂR,
Grădiniţa Nr. 268, București

Recomandari:

Arta predarii