Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Consiliul domnului ministru

Consiliul domnului ministru

Înţelegem dintr-un comunicat al MEN că foarte curând Legea Educaţiei (1/2011) îşi va da obştescul sfârşit. Mutilată ca nicio altă lege, însoţită de o retorică politicianistă fără precedent şi de un număr însemnat de afirmaţii aberante, Legea 1 a fost compromisă, îndată ce puterea politică s-a schimbat, cele dintâi modificări, dintre cele câteva sute, vizând planul-cadru, adică exact acea componentă a curriculumului care poartă cu sine, mai mult poate decât alte componente, filosofia oricărei reforme. Era vorba de modificări de esenţă care priveau numărul de ore săptămânal, dar mai ales structura învăţământului obligatoriu (nouă clase în loc de 10!)  ca şi structura învăţământului liceal, a celui teoretic în special, care era limitat la trei ani!). Mai erau modificate şi  prevederi privind  instituţiile din învăţământul universitar, extrem de deranjante din punct de vedere economic pentru o întreagă categorie de persoane interesate. O alianţă fără precedent s-a constituit împotriva legii aproape imediat ce puterea politică s-a schimbat, la doar câteva luni adică, în vederea  anulării posibilelor efecte ale acesteia, birocraţi de atunci din MEN având o contribuţie specială la blocarea/compromiterea ei. Nu mai are sens acum o discuţie despre posibilele erori (reale!) ale acestei legi, cele mai multe de detaliu însă, care ar fi fost cu uşurinţă remediate în timp. Ceea ce a fost determinant a fost reacţia  negativă şi „partinică“, inclusiv a celor care nu citiseră şi n-aveau să citească niciodată legea în întregul ei… Negativă a fost şi reacţia unei părţi însemnate a corpului profesoral, puternic manipulat şi dependent de anume formaţiuni politice sau sindicaliste.

Coincidenţă, desigur, actualul mi­nis­tru al educaţiei, Valentin Popa, a decis crearea unui Consiliu Consultativ care ar trebui să aibă un rol important în realizarea unei noi legi a educaţiei şi ale cărei obiective sunt definite, în mare, în comunicatul MEN. Coincidenţă, fiindcă, în ce ne priveşte, am susţinut în câteva rânduri înfiinţarea unui asemenea consiliu, având în vedere neputinţa vechilor Comisii Naţionale de specialitate de a face un pas înainte către interdisciplinaritate sau chiar transdisciplinaritate. O neputinţă proverbială, în condiţiile în care matematica şi fizica, de exemplu,  nu s-au putut nici până azi decide să-şi armonizeze conţinuturile în gimnaziu. Nu e singurul exemplu. Dar lăsând de-o parte aceste „proverbiale neputinţe“, mi se pare clar că un Consiliu Consultativ poate juca un rol foarte important, profesionist, în elaborarea nu doar  a unei viziuni privind educaţia ori a unor obiective de politică educaţională generală (oricum, mai bine decât orice comisie parlamentară actuală!), ci şi în ceea ce priveşte armonizarea planurilor-cadru, ba chiar a ariilor curriculare. Numai că… Şi de aici începe un soi de „nebunie“ greu de cuprins în nişte cutume ale logicii. „Nebunia“ se declanşează în momentul în care citeşti componenţa Consiliul Consultativ al ministrului Valentin Popa. Alcătuit din peste 20 de personalităţi, acesta conţine nu mai puţin de  cinci personalităţi din afara ţării, din ţări precum Franţa sau Finlanda, de exemplu (vestitul model finlandez, nu?!…) sau de la Banca Mondială ori alte instituţii europene. Slavă Domnului că „alcătuitorii“ acestui Consiliu Consultativ nu s-a gândit, în înţelepciunea lor grandioasă, să recruteze personalităţi şi din alte continente, Asia (Singapore, de exemplu) sau Canada, SUA etc. (Vă imaginaţi câte mii de kilometri ar fi trebuit să parcurgă aceşti membri ai Consiliului pentru a veni la Bucureşti!).  Stai şi te întrebi ce este la mijloc: epatare (de ce e nevoie de asta?!..), exces de zel specific românilor sau un fel de „pumn în gură“ pus celor care ar putea apoi să critice produsul acestui onorabil Consiliu?!… Oricum, gestul este, cred, fără precedent în toată istoria României. Motivarea este devoalată în preambulul comunicatului dat de minister  care, între altele, ne spune că „unul dintre principalele obiective (ale Consiliului –n.n.) este de a identifica modele de bună practică, atât în Europa, cât şi dincolo de frontierele ei“. Este adevărat că, apoi, acelaşi comunicat pare a reveni la un anume „bun-simţ“, fiindcă ni se spune şi că rostul acestui Consiliu este acela de a valorifica „experienţa acumulată“ în aplicarea prezentei Legi a Educaţiei (în) ajustarea diferitelor prevederi care s-au dovedit a fi nefuncţionale sau contradictorii, dar şi păstrarea celor valoroase (care or mai fi acelea?!…).

Mergând mai departe, constatăm din nou aceeaşi emfază în alegerea preşedintelui Consiliului Consultativ, sortit parcă din start să fie un grandios eşec. Preşedinte este domnul acad. profesor Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Că domnul academician Ioan-Aurel Pop a urmărit fenomenul învăţământului preuniversitar (condiţie sine qua non, după opinia noastră, a participării la acest Consiliu Consultativ!) nu e nicio îndoială. Dar va  avea Domnia Sa timpul fizic necesar pentru a coordona activitatea acestui Consiliu?!… Nu era mai utilă oare participarea sub altă formă  a dumnealui, eventual ca preşedinte de onoare al acestui Consiliu Consultativ? În continuare,  lista Consiliului conţine o serie de nume de intelectuali remarcabili, dar putini  dintre ei preocupaţi, în anii din urmă, de zona preuniversitarului, excepţii notabile fiind acad. prof. Eugen Simion sau profesorul Răzvan Bobulescu, în vreme ce despre majoritatea nu putem spune decât că sunt voci complet necunoscute, în spaţiul public, nedovedind, aşadar, până acum vreun  interes pentru evoluţia învăţământului în general sau a preuniversitarului în special. Încă o dată: Domniile Lor  pot fi, în domeniul în care activează, personalităţi cu totul remarcabile, dar ideea că, fără un feedback consistent a ceea ce s-a întâmplat în ultimii zece ani cu reforma românească a şcolii, membrii acestui consiliu ar  putea contribui la realizarea unei noi viziuni despre reformă este, cred, de departe o mare utopie. Fiindcă e greu de imaginat că fără o „viziune din interior“ vor avea altceva de făcut decât, eventual, să vină  cu idei de „mâna a doua“ ori cu propriile experienţe de elev sau de student, dorind astfel să-şi impună, poate,  „propria“ reformă.

De fapt, acesta este şi aspectul cel mai grav care însoţeşte componenţa acestui Consiliu consultativ, „lista“ ministrului educaţiei, Valentin Popa: nu este prezentă în componenţa acestuia niciuna dintre acele câteva personalităţi cunoscute în spaţiul public pentru interesul și implicarea cu care au încercat să contribuie la realizarea unei reforme a educaţiei, reale, coerente, bazată pe principii şi viziuni sustenabile, pedagogice şi psihologice, şi nu pe preluarea, sub formă de copy paste, a  unor scenarii de reformă străine, preluare motivată  de banii europeni. E vorba, între alţii, de prof. univ. Constantin Cucoş de la Universitatea din Iaşi, prof. univ. Anton Ilica de la Universitatea din Arad sau  de prof. univ. Sorin Cristea de la Universitatea din Bucureşti, toţi de la departamente universitare specifice educaţiei. Nu sunt prezenţi nici măcar  unii dintre reprezentanţii unor instituţii precum ARACIP sau ISE, al căror feedback ar ar fi ajutat Consiliul să aibă o imagine cât de cât coerentă asupra a ceea ce se întâmplă acum în preuniversitar, ferind astfel Consiliul în a bate, eventual, câmpii.

Concluzii? Confuzia pare a fi foarte mare în MEN în ceea ce priveşte impasul şcolii româneşti preuniversitare. Gestul de a înfiinţa un Consiliu, gest absolut necesar, e contrazis de cooptarea în acest consiliu a unor oameni care nu par a avea nicio legătură cu ceea ce am putea numi „şcoala reală“ din România de azi. De aceea, ceea ce a ieşit este un organism decorativ, suprareal chiar, de elaborare de  politici şi direcţii în educaţie. Mai mult, absenţa evidentă a unor repezentanţi de marcă ai preuniversitarului pare a induce ideea că doar luând totul de la capăt s-ar putea face o adevărată reformă şi că, în fond, actualul ministru nu pare a înţelege priorităţile, faptul că fără intervenţii energice chiar acum, în acest cadru legal, preunversitarul nu va cunoaşte altceva decât o lentă degradare a calităţii procesului în sine,  a calităţii asumării de către elevi, a ceea ce învaţă şi, ceea ce este, probabil, cel mai grav, a  calităţii corpului profesoral, în ciuda faptului că 55.000 de profesori vor participa la stagii de pregătire, inclusiv la tabere de pregătire, prilej de laudă consistentă. Pe strada Berthelot, în ciuda asigurării că ceea ce e valoros din actuala lege va fi păstrat, mitul cel mai iubit pare a fi mai departe tot cel al Meşterului Manole.

Adrian COSTACHE