Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » Contribuții românești la dezvoltarea teoriei și filosofiei dreptului în România ultimilor 100 de ani

Contribuții românești la dezvoltarea teoriei și filosofiei dreptului în România ultimilor 100 de ani

Începuturile Filosofiei Dreptului în ţara noastră. Repere ale Filosofiei Dreptului în perioada interbelică.

2.1. În România, începuturile Filosofiei dreptului coincid cu deşteptarea sentimentului naţional unitar, întemeiat pe ideea originii române a naţiunii. Această idee este exprimată cu putere şi mândrie de „cronicarii“ secolelor XVII şi XVIII, dintre care unii au fost adevăraţi filosofi ai dreptului public. De aceeaşi idee a fost inspirată şi prima codificare a dreptului privat, îndeplinită în mod separat în Muntenia şi în Moldova la începutul secolului al XIX– lea, prin opera diferiţilor jurişti, printre care trebuie amintit C. Flechtenmacher (1785-1843); această codificare a fost reînnoită într-o formă unitară în special prin opera lui C. Bosianu (1815-1882) şi V. Boerescu (1830-1883), după revoluţia de la 1848 şi unirea Munteniei şi Moldovei într-un singur stat în anul 1859.

Flechtenmacher, care colaborase la elaborarea Codului lui Calimach, a predat mai întâi un curs de pravile la Şcoala Vasiliană. Apoi, un curs de drept privat al Românilor; la 1833 el predă un curs intitulat „Legi, introduceri şi prima parte din codul civil“. Între 1835-1836 a predate un curs de Drept natural la Academia Mihăileană, înfiinţată în iunie 1935.

Între primele contribuţii româneşti în domeniul filosofiei dreptului trebuie menţionată traducerea lui Samuil Micu (după Baumeister), intitulată „Etica şi dreptul firii“, publicată în două volume, la Sibiu, în anul 1800. Ideea de „drept natural“ – după cum remarcă G. Bogdan-Duică – „Ne-a venit deodată cu întâii istorici şi filosofi întorşi de la Roma şi Viena“.

La o jumătate de secol după traducerea lui Samuil Micu, apare la Bucureşti, în 1861, „Logica  judecătorească urmată de logica conştiinţei“, al cărei autor a fost Alexandru Aman.

Într-o evidentă perioadă de reînviere spirituală, un rol important l-a avut Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor de filosofia dreptului la Iaşi, care a fondat sistemul său de drept natural privat şi public, pe principiul naţionalităţii, influenţat fiind de gânditorii italieni ai vremii. Principalele sale lucrări sunt: Dreptul natural public (1867) şi „Dreptul natural privat“ (1868). Activitatea lui Simion Bărnuţiu în această materie pare să fi fost mult mai veche de vreme ce Papiu Ilarian afirmă că (Bărnuţiu): „Încă de la 1831 introdusese la Blaj «Dreptul firei», iar pe la 1834, a fost primul care a introdus «Dreptul firei» în limba română; în 1839 tradusese toată filosofia lui Krug, învăţând totodată pe tinerii români drepturile cele înnăscute personal de libertate şi egalitate“.         

Wilhelm Traugot Krug (1770-1842) a fost un foarte activ discipol al lui Kant şi a avut meritul de a populariza anumite teorii de inspiraţie kantiană din care s-a inspirat şi Bărnuţiu. Acesta, pornind de la „dreptul la tot ce fiinţa a dezvoltat în sine“ şi de la „libertatea de cugetare“ a adăugat „dreptul limbei naţionale“. În afară de Krug, Simion Bărnuţiu a fost influenţat şi de opera lui Savigny, în legătură cu care Bogdan-Duică observa: Studiind (S. Bărnuţiu – n.a) paralel dreptul roman şi sistemul savignyan, între ele s-a produs o sinteză sentimentală, care nu mai văzu că realităţile  trecutului o împiedică. După Savigny, naţiunile sunt «existenţe reale-psihice»; Bărnuţiu a conchis: şi Românii sunt una,  trebuie să fie una! Dar pe când Savigny combina cu siguranţă un material real, dat, din izvoare sigure, materialul istoric lui Bărnuţiu îi lipsea. Istoria dreptului român la 1848 şi chiar la 1869 nu exista… şi dus de romanismul savignyan, el încearcă o construcţie de fantezie, în «Dreptul public al Românilor», reclamând pentru Români ce fusese al Romanilor“.

La Iaşi, ca profesor de filosofia dreptului, S. Bărnuţiu a fost influenţat de un alt kantian, Carl V. Rotteck, propagator al unor idei liberale şi republicane ce se potriveau de minune tendinţelor politice ale lui Bărnuţiu. „Prin preocuparea sa continuă şi prin activitatea sa profesională, Bărnuţiu trebuie să fie considerat ca adevăratul precursor al tuturor celor care cultivă azi studiile de Filosofie juridică în România.“ De altfel, de gândirea filosofico-juridică a lui Bărnuţiu se leagă programul său politic naţionalist, din celebrul discurs rostit la Blaj în 1848, care reprezintă chintesenţa convingerilor pe care le-a profesat în scris şi de la catedră şi prin care a contribuit decisiv la crearea unei opinii publice româneşti.

În aceeaşi vreme, Timotei Cipariu,  a tradus, după W.T. Krug, Elemente de filosofie, în două volume (1861-1863).

În 1869 Ştefan Şendria a predat un curs de Drept natural şi al ginţilor“.

La 1883, Christodul Suliotis publică o lucrare intitulată Elemente de drept natural sau filosofia dreptului“.

Teodor Păcătianu  scrie, în 1898, Scopul în drept, după Jhering, iar în 1899 apare lucrarea lui D.Comşa, „Fundamentul dreptului de proprietate“.

În aceeaşi perioadă, apare importanta figură a lui Titu Maiorescu (1840-1917), autor al unor opere filosofice precum şi al unor studii juridice şi politice care au avut un mare ecou la timpul lor. Dintre acestea, sunt relevante două lucrări: „Critice“ (1874) şi „Logica“ (1876).

  1. Dissescu publică mai întâi, în 1899, „Les origins du droit roumain“, alături de lecţii de drept public, pentru ca, ulterior, în 1911, să publice Introducere la studiul dreptului constituţional: ideea de drept şi fundamentul ei“. În 1915 apare o altă scriere a sa, Ce este Enciclopedia Dreptului?“.

Paul Negulescu este un autor care, la începutul secolului XX, iar ulterior în perioada interbelică, în scrierile sale juridice, a introdus elemente de filosofie a dreptului. Printre cele mai importante lucrări ale sale, enumerăm:

Studii de istoria dreptului român (1900);

Manual de procedura dreptului civil român (1899);

Tratat de drept administrativ român. Organizarea administrativă a României (1903-1904);

La Thèorie de l’acte de gouvernement dans le droit public roumain (1926);

Curs de drept constituţional român (1927);

Tratat de drept administrativ român“, vol. I-II, ediţia a IV-a (1933-1934);

Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 februarie 1938 (1938);

Responsabilitatea puterii publice. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă (1937), împreună cu George A. Petrescu;

Tratat de drept public, anul I-II (1942-1943), împreună cu George Alexianu;

  1. Misir (1856-1929) a scris în 1904 o lucrare cu o evidentă tentă pozitivistă: Filosofia dreptului şi dreptul natural“.

George G. Mironescu se situează printre autorii  reprezentativi ai primei jumătăţi a secolului XX în materia filosofiei dreptului. Opera sa se circumscrie în acest sens umătoarelor principalelor lucrări:

Noţiunea dreptului (1912);

Studii juridice (1912);

Program pentru un curs de enciclopedia dreptului (1914);

Enciclopedia dreptului (1922);

„Ce este dreptul(1936);

Curs de enciclopedia dreptului (1939);

Orientări în filosofia dreptului“. [Introducere la Cursul de Filosofia Dreptului] (1939);

Din „Studii juridice“ a fost extrasă şi publicată separat, cu un supliment bibliografic, lucrarea Noţiunea timpului (1912);

Tot în 1912 a fost publicată scrierea Jhering, finalismul în drept, al cărei autor, Virgil C. Arion, a fost numit în acelaşi an, titular al Catedrei de filosofia dreptului şi sociologie la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a predat Filosofia dreptului (alături de dreptul roman, istoria dreptului, istoria doctrinei economice) şi apoi un curs de sociologie (pentru anul al II-lea la doctorat).

S-au situat pe poziţiile unor analişti şi filosofi ai dreptului până în Primul Război Mondial şi următorii:

  1. Erbiceanu, Tendinţe noi în drept(1906);

Lupu Dichter, Noţiunea de drept(1912);

  1. Negulescu, Arta de a judeca(1912)

Au mai scris:

C.Dumitrescu – Iaşi (1849-1923), Două morale(1908);

Spiru Haret (1851-1912), Mecanica socială (1910);

G.D. Seroba, Sociologie (1914) şi La dialectique historique(1922)

La Cluj, încă înainte de Marea Unire, se preda Filosofia dreptului de către Felix Somolo, urmat apoi de Iorgu Radu şi Cassin Marin.

La Oradea, unde a existat o Academie de Drept, înainte de Unire, se predau patru ore săptămânal de „Enciclopedia dreptului“ şi şase ore de „Filosofia dreptului“.

De asemenea, la Cernăuţi s-a predat în anul întâi un curs de Enciclopedia dreptului şi la sfârşitul anului al doilea de doctorat, un curs de Sociologie şi Filosofia dreptului“.

 

  1. 2. Epoca interbelică aduce o tot mai accentuată afirmare a preocupărilor închinate filosofiei juridice în România. Încercăm, în cele ce urmează, o grupare a celor mai cunoscuţi autori ai epocii, alături de lucrările lor.

George Drăgănescu scria în 1919 Însemnătatea enciclopediei dreptului şi raporturile ei cu filosofiei dreptului“. Alte lucrări:

Programa cursului de enciclopedie a dreptului de la facultatea juridică a Universităţii din Bucureşti“ (1919);

Introducere la studiul Dreptului Civil Comparat“ (Cernăuţi, 1938);

Curs de drept civil (1944);

 „Cercetări de drept roman (1915);

  1. Leon, Dreptul la expropriere (1918);
  2. Botez, „Evoluţia dreptului în legislaţia germană, în comparaţie cu cea română şi cu ideea de drept în general (1921);

Max Hacman, „Reforma studiului de drept (1921);

Al. Oteteleşanu, Unitatea conştiinţei naţionale prin întărirea ideii de drept (1922);

Popa Costea, Criza intelectualismului în mişcarea socialistă contemporană (1923);

V.V. Rella, Viaţa şi represiunea (1925);

Antim, Concepţia economică a dreptului (1925);

  1. Andrei, „Sociologia revoluţiei (1921); Probleme de sociologie (1927); Filosofia valorii (1928);

Ioan Petrovici este un alt cunoscut autor al vremii (Alte lucrări: 1O problemă de filosofie“ (1904), „Cercetări filosofice“ (1907), „Teoria noţiunilor. Studii de logică“ (1910), „Noi cecetări filosofice“ (1911), „Noua şcoală penală“ (1903)) În perioada interbelică a scris Introducere în metafizică(1924), Studii istorico-filosofice(1925), Cercetări filosofice(1926), Viaţa şi opera lui Kant(1936), Studii istorico-filosofice(1943).

Dimitrie Drăghicescu, „Raporturile dintre Drept şi Sociologie(1904), De l’impossibilité de la sociologie objective“ (1906), „La réalité de l’Esprit. Essais de sociologie subjonctive(1928), Verite et revelation (1934), Partidele politice şi clasele sociale (1922), Droit, morale et religionşi Droit et droit naturel“ în  Archives de  philosophie du droit et de sociologie juridique“ (1932, 1934);

Andrei Rădulescu, Cercetări asupra învăţământului dreptului în ţara românească până la 1865(1913); Şaizeci de ani de cod civil“ (1926), Cultura juridică românească în ultimul secol“ (1922); Originalitatea dreptului român(1932);

  1. Ralea, „Contribuţii la ştiinţa societăţii (1927);

Fl. Sion,  „Consideraţii asupra elaborării codului civil român (1925);

Gr. Tauşan, Evoluţia sistemelor de morală“ (1921);

  1. Taşcă, „Liberalismul economic (1923);

Anibal Teodorescu, „Tratat de drept administrativ(1929); Ideea socialistă şi Karl Marx“ (1907);

Nicolae Titulescu, „Observaţii asupra reorganizării Facultăţilor de drept (1904);

Matei Cantacuzino (1864-1925), profesor de drept civil, presară în cursul său numeroase incursiuni filosofice. Este autorul şi a unui studiu La vie, le droit, la liberte“ (în „Revue trimestrielle de droit civil“, 1929).

P.I. Ghiaţă, „Problema claselor sociale (1929);

Filliti, „Clasele sociale în trecutul românesc(1925);

  1. Negrutzi, „Încercări de psichologie penală (1925);

Şt. Zebetin, Neoliberalismul (1927);

V.Veniamin, „Problematica generală a dreptului privat(1932);

Liviu Stan, profesor la Facultatea teologică „Andrei Şaguna“ din Sibiu care a publicat Ontologia juris“ (1943), lucrare de profundă concentrare religioasă;

Cu deosebite contribuţii la studiul şi dezvoltarea filosofiei dreptului s-au situat următorii autori români:

Petre P. Negulescu (Alte lucrări publicate ale autorului: „Enciclopedia filosofiei“, Bucureşti, 1924-1926; „Histoire du droit et des institutions de la Roumanie“ (Periode daco-romaine), Paris, 1898; „Istoria filosofiei. Pozitivismul francez contemporan“, Bucureşti, 1924-1925; „Istoria filosofiei contemporane“, vol. I-V, Bucureşti, 1941-1945; „Pagini alese“ [Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gh. Vlăduţescu şi Gh. Cazanu], Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967; „Polemice“ [Ediţie şi postfaţă de Gh. Vlăduţescu], Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992) este autor al unor remarcabile monografii asupra vieţii partidelor politice şi asupra evoluţiei culturii: Partidele politice (1926), Geneza formelor culturii (1934);

Radu Goruneanu, „Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune“ (1931);

Gh. Băileanu a scris, printre altele:

Teoria generală a dreptulu de proprietate. Originile sociologice, evoluţia şi natura proprietăţii. Regimul ei în dreptul civil şi criza legislaţiei actuale“ (1933);

Valoarea conştiinţei ştiinţifice aplicate în drept“ (1939);

Geneza acţiunilor morale“ (1942);

 Teoria generală a dreptului“ (1940, 1948);

Traian Ionaşcu, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi, a scris Introducere în studiul dreptului“ (1929-1930);

Octavian Ionescu  are majore contribuţii în domeniu. Principalele sale lucrări sunt:

La notion du droit subjectif dans le droit prive (1931);

Leon Duguit et le droit subjectiv“ (1932);

Consideraţiuni asupra normei juridice“ (1932);

Problema părţii introductive a  Codului civil(1935);

Curente actuale de filozofie juridică germană“ (1936);

Obligaţia pe cale de voinţă unilaterală şi anteproiectul Codului civil român“ (1937);

L’influence de la legislation allemande sur le project du code civil roumain“ şi La magie et le droit roumain“ ( în „Revista clasică“, Tom. XI-XII, 1939-1940);

Dreptul subiectiv în faţa operei de reînnoire a dreptului“ în Rev. „Pandectele Române“ (1942);

Dreptul roman şi sufletul lumii moderne“ în „Cercetări juridice“ (1942);

Petre Pandrea (Autorul a mai scris şi publicat: „Metodologie penală română sau Controversa Tanoviceanu-Dongoroz“ (1943); „Criminologia dialectică“ (1945); „Portrete şi controverse“, vol. I-II, (1945-1946); „Stat şi Naţiune. Statele Unite ale Austriei. Mari studii politice“ (1939)).

Şi-a adus contribuţia în domeniul filosofiei dreptului în special prin lucrarea Doctrina modernă a pedepsei (1941);

  1. Văllimărescu, se înscrie, de asemenea, în galeria autorilor de filosofie a dreptului (enciclopedie juridică). Principalele sale contribuţii în domeniu sunt:

La justice priveé en droit moderne(1926);

Pragmatismul juridic. Studiu de filozofie a dreptului“ (1927);

 „Studiu asupra raporturilor dreptului cu celelalte discipline (1929)

Teoria dreptului natural în lumina istoriei şi a doctrinei filosofice“ (1930)

Tratat de enciclopedia dreptului (1932);

Codul civil şi  filosofia dreptului (1940)

Drept public şi drept privat (1943);

Gânditor de primă mărime şi adevărat spirit enciclopedic a fost Eugeniu Speranţia, autor al unei impresionante opere în domeniul filosofiei dreptului.

Mai presus de toţi autorii români care şi-au consacrat viaţa şi opera scrierilor filosofico – juridice este situat Mircea Djuvara  care prin vastitatea şi profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor român, dar şi ca unul dintre cei mai gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice“.

Mihai BĂDESCU*

__________

*Mihai Bădescu este profesor universitar – ASE București, doctor în drept – Universitatea București, în filosofie – Academia Română, autor de carte juridică și filosofică, membru al Asociației Internaționale de Filosofie a Dreptului și Filosofie Socială – IVR, secretar științific al Asociației Române de Filosofie a Dreptului – ARDF, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România – AOȘR