Socialize

Facebook
Home » Didactica » Paideia » Cooperarea cadrelor didactice cu elevii

Cooperarea cadrelor didactice cu elevii

Cooperarea cadrelor didacticeIndiferent de condiţiile sau mijloacele în care acţiunea educativă se exercită, ea presupune pe tot parcursul derulării sale cel puţin prezenţa unei persoane care o exercită şi a alteia asupra căreia ea este exercitată, precum şi existenţa unei relaţii între cele două entităţi. În cadrul clasei, relaţiile dintre elevi şi profesor/învăţător se caracterizează printr-o mare complexitate, ceea ce face ca această realitate să poată fi privită ca un sistem, cu o finalitate educativă. Clasa de elevi este un grup formal, căci se constituie pe baza unor cerinţe instituţionalizate, iar cadrele didactice şi elevii au roluri şi statute diferite, în timp ce raporturile existente între cele două părţi sunt reglementate instituţional.

În calitatea sa de grup social mic, clasa de elevi se caracterizează, între altele, prin: consens, conformism în raport cu unele norme de grup, omogenitate, înţeleasă ca o asemănare psihologică şi socială a membrilor grupului fără ca aceasta să excludă afirmarea individualităţii fiecăruia dintre ei, ton hedonic, manifestat prin trăirile reconfortante provocate de apartenenţa la grupul respectiv (bucurie, mândrie, solidaritate etc.), participare activă a elevilor la „viaţa” clasei etc. La fel ca toate relaţiile interumane, raporturile dintre cadrele didactice şi elevi sunt reglementate de statutele şi rolurile care există în cadrul clasei. Statutul ar putea fi definit drept poziţia pe care un individ o ocupă în ierarhia unui sistem dat, poziţie care implică ansamblul comportamentelor la care acea persoană se poate aştepta din partea celorlalţi.

Orice relaţie de conducere presupune existenţa unui anumit tip de autoritate. În cazul interacţiunii de tip şcolar, autoritatea ar putea fi înţeleasă drept capacitatea educatorului de a-i determina pe elevi să i se subordoneze şi a lua toate măsurile pe care le consideră oportune şi necesare, cu condiţia ca aceste măsuri să fie legale.

Există mai multe încercări de clasificare a tipurilor de autoritate: autoritate epistemică, specifică unei persoane competente într-un anumit domeniu, şi autoritatea deontică, specifică unei persoane care ocupă, în cadrul unei ierarhii, o poziţie superioară, care îi permite să emită anumite directive care trebuie urmate, întrucât transmit o decizie de a acţiona într-un anumit fel. Se mai poate observa că elevii din clasele primare şi gimnaziale se arată a fi mai dispuşi să accepte autoritatea epistemică a profesorului, în timp ce elevii de liceu ar putea da dovadă de mai mult spirit critic şi de aceea afirmaţiile profesorului se cer a fi discutate şi argumentate. Relaţia de comunicare ocupă un loc central în ansamblul activităţii didactice. Comunicarea umană este procesul prin care un conţinut se transmite de la o persoană (emiţător) la alta (receptor) prin utilizarea unui canal (auditiv, vizual etc.), folosindu-se anumite semne, care au o semnificaţie comună (cel puţin în parte) atât emiţătorului, cât şi receptorului. Abordarea acestui subiect în contextul tratării raporturilor de comunicare se justifică prin faptul că demersul de consiliere are în centrul său o relaţie de comunicare, iar una din componentele importante ale unei astfel de acţiuni este „ascultarea activă”, înţeleasă ca o activitate selectivă de receptare şi interpretare. Ea s-ar putea realiza, între altele, prin: încurajarea interlocutorului în direcţia exprimării mesajului, formularea unor întrebări menite să-l ajute pe interlocutor să clarifice, să detalieze sau să rezume anumite idei, încercarea de identificare prin anumite întrebări a cauzelor/motivelor unui comportament sau ale unei trăiri afective, recomandându-se totuşi evitarea întrebării „de ce?”, care l-ar determina pe interlocutor să se justifice, în loc să se destăinuie etc.

Un alt tip de relaţionare educaţională este relaţia de cooperare între educator şi cel educat. Cooperarea ar putea fi înţeleasă ca fiind coordonarea eforturilor în vederea atingerii unor obiective comune care nu pot fi atinse prin efort individual.

În aceste condiţii, se vorbeşte tot mai mult de realizarea unui parteneriat în acţiunea educativă. O astfel de relaţie presupune democratizarea procesului de predare-învăţare şi, implicit, utilizarea unor metode participative, cum ar fi problematizarea, abordarea euristică (ce presupune, într-un anumit moment, situarea cadrului didactic pe acelaşi plan cu elevul), dezbaterea (în cadrul căreia profesorul ar putea fi considerat drept unul dintre participanţii la discuţie), conversaţia etc. În cadrul evaluării s-ar putea accentua caracterul aplicativ al probelor şi s-ar putea recurge la anumite procedee, cum ar fi notarea reciprocă, autonotarea controlată, explicarea/justificarea notei etc. Toate acestea presupun dialogul între educator şi cel educat, ceea ce poate conferi un plus de dinamism activităţii la clasă, iar elevul este astfel implicat în propria sa formare. O precizare importantă care se impune aici este aceea că, în cazul realizării unei activităţi pe grupe, atribuţiile profesorului nu scad, iar munca sa nu se reduce, ci dobândeşte alte forme. Dintre acţiunile pe care el le poate întreprinde în acest caz se numără: realizarea unei introduceri a lecţiei, stabilirea componentei grupelor, atribuirea de roluri pentru fiecare elev şi formularea unor cerinţe/aşteptări corespunzătoare fiecăruia dintre ele, monitorizarea riguroasă atât a activităţii fiecărui elev şi a fiecărui grup, cât şi a interacţiunilor dintre membrii grupului etc. Democratizarea relaţiei dintre cadrele didactice şi elevi presupune, între altele, o „apropiere formală”, cum ar fi: „ritualuri şcolare”, înţelese ca succesiuni relativ stabile de gesturi şi comportamente care definesc şi caracterizează relaţionarea unui anumit cadru didactic cu elevii de care se ocupă. Dintre „ritualurile” susceptibile de a contribui la îmbunătăţirea relaţiilor educative s-ar putea menţiona: amenajarea spaţiului clasei, ritualul comportamental care garantează securitatea fizică şi psihologică a persoanelor. Un anumit rol în consolidarea relaţiilor dintre educator şi educat îl au şi activităţile extraşcolare, unde cooperarea dintre elevi şi cadrele didactice ar fi mai spontană, iar relaţiile lor ar fi mai puţin formalizate, putând depăşi cadrele instituţionalizate ale şcolii.

Se vorbeşte şi de o „apropiere psihologică” între educator şi cei educaţi. În acest sens, trebuie avute în vedere câteva idei: fiecare elev are şi anumite calităţi, care se cer a fi identificate şi aşezate la baza relaţiei educatorului cu acesta; ar fi de dorit ca elevul să fie privit de fiecare dată din tripla perspectivă, a ceea ce el a fost, a ceea ce el este şi a ceea ce el poate să devină, rezultatele şcolare ale elevului ar trebui privite în raport cu posibilităţile şi capacităţile sale intelectuale, ceea ce permite determinarea mai precisă a progresului sau regresului său, a strădaniei sau delăsării sale.

Empatia joacă un rol important în cristalizarea unor bune relaţii între profesor şi elevi. Ea ar putea fi definită drept capacitatea unui individ de a înţelege sentimentele şi trăirile altor persoane. În acest sens, se poate observa că acel elev care se simte agreat de către cadrul didactic are o încredere mai mare în acesta, se apropie mai mult de el şi îi dezvăluie într-o mai mare măsură universul lui interior, acesta oferindu-i educatorului posibilitatea de a-l influenţa mai uşor.

Una din strategiile de relaţionare a cadrelor didactice cu elevii care au dificultăţi de ordin disciplinar o constituie „problematizarea” într-un sens cu totul special al termenului şi care constă în implicarea cadrului didactic în problemele elevului; de exemplu: dacă elevul a făcut o alegere inadecvată, profesorul îl poate întreba ce doreşte de fapt sau cum ar prefera să fie viaţa la şcoală. În acest fel, copilul poate fi ajutat să reflecteze asupra adevăratelor sale intenţii, cele care determină (în mod mai mult sau mai puţin conştient) comportamentele sale inadecvate. În relaţionarea sa cu elevii care au probleme de disciplină profesorul ar mai putea: să-i reamintească regula pe care o încalcă şi comportamentul care se aşteaptă de la el, să-l admonesteze, de preferinţă în particular, să `i explice clar în ce constă comportamentul său indezirabil şi care sunt consecinţele acestuia pentru el şi pentru întreaga clasă (de exemplu, i se poate spune că, dacă perturbă desfăşurarea orei, atunci cunoştinţele predate nu vor fi înţelese nici de către el, nici de către colegii lui).

Relaţia dintre educator şi educat poate fi pusă în discuţie la clasă cu diverse prilejuri: la orele de consiliere şi orientare (relaţiile concrete ale elevilor clasei cu anumiţi profesori, eventualele probleme care ar putea apărea în această privinţă şi care se cer a fi rezolvate cu mult tact împreună cu dirigintele, felul în care elevii concep profesorul ideal şi chiar elevul ideal etc.), pe parcursul lecţiilor de cultură civică, atunci când se vorbeşte de normele care reglementează relaţiile interumane, li se poate spune elevilor că raporturile lor cu profesorii constituie un tip special de relaţii, care se cer a fi guvernate de respect reciproc, dar şi de acceptarea autorităţii cadrului didactic, atât a celei epistemice, cât şi a celei deontice (termeni care trebuie, desigur, prezentaţi într-un limbaj accesibil elevilor).

Existenţa unor bune raporturi între profesori şi elevi constituie un factor de o mare importanţă pentru reuşita acţiunii educative. Este un motiv pentru a-i determina pe profesori să se preocupe stăruitor de construirea şi menţinerea unor relaţii pozitive cu tinerii şi copiii care le sunt încredinţaţi spre educare, a unui climat favorabil pentru activitatea educativă. ~ntr-un astfel de climat se poate spera ca activitatea de învăţare a elevilor să fie rodnică, iar achiziţiile pe care ei şi le însuşesc să fie durabile şi de bună calitate.

Prof. Adelia COSTA, Şcoala Gimnazială Andrei Şaguna, Deva, jud. Hunedoara

 

Arta predarii