Socialize

Facebook
Home » Noutati » Corectări sau decimări?

Corectări sau decimări?

Corectari sau decimari?Managementul unui sistem, oricare ar fi el, nu e o sarcină lesne de îndeplinit. Treburile se complică substanţial atunci când resursele sunt insuficiente, când reglementările sunt instabile şi când ţintele strategice sunt în continuă mişcare. Cu cât sistemul este mai extins şi mai eterogen, cu atât sarcina echipei manageriale este mai complexă şi mai dificilă.

Atenţia celor porniţi în căutarea unui astfel de exemplu este repede atrasă de sistemul naţional de educaţie. Condiţii dintre cele menţionate se întâlnesc în multe ţări. Pretutindeni există probleme şi nemulţumiri. Totalitatea condiţiilor despre care am discutat se întâlnesc mai rar, în mai puţine state. În România sunt întrunite absolut toate.

Grădiniţe publice şi private, şcoli primare, gimnaziale, licee, şcoli profesionale, şcoli postliceale, colegii şi universităţi, toate sunt în responsabilitatea Ministerului Educaţiei Naţionale. Cu un grad mai mare sau mai mic de autonomie, toate sunt supuse controlului şi toate au obligaţia de a respecta standardele naţionale. Nu e simplu!

După ce am ilustrat eterogenitatea şi complexitatea, ar mai fi necesar să demonstrăm instabilitatea reglementărilor şi insuficienţa resurselor. O privire asupra statisticilor Uniunii Europene şi o trecere în revistă a multelor variante în care a fost promulgată Legea educaţiei naţionale relevă irefutabil şi aceste aspecte.

Niciodată finanţarea sistemului nu a fost la nivelul necesar. Nicio lege a educaţiei nu a fost aplicată integral. În ultimele decenii, salarizarea cadrelor didactice s-a situat mereu pe ultimul sau penultimul loc în statisticile europene. Unii miniştri – prea mulţi – au preferat să ciuntească sistemul, să facă rabat de la calitate pentru a-l pune în acord cu fondurile alocate. În loc să lupte pentru a asigura un nivel minim de finanţare, au preferat să închidă şcoli, să calce în picioare drepturi câştigate de-a lungul anilor.

Culmea absurdului a fost atinsă atunci când o lege, care viza creşterea salariilor cadrelor didactice, a fost votată, promulgată şi niciodată aplicată.

Bun. Cred că cele prezentate au fost suficiente pentru a demonstra că educaţia naţională, în actualul context, în România, este un sistem extrem de greu de gestionat. Chiar dacă puţini se îndoiau de acest lucru (nu a prea fost înghesuială pentru acest portofoliu), am considerat demonstraţia necesară. Memoria nu este capitolul la care concetăţenii noştri stau cel mai bine.

Dificultatea coordonării unui asemenea minister implică riscul de a distinge mai greu efecte negative induse de decizii bine intenţionate. Reacţiile ministerului vizează fenomene de ansamblu, în care sunt diluate inevitabil cazuri speciale, situaţii individuale.

Politicile aplicate la scară macroscopică au o doză de inerţie, sunt condiţionate de mai mulţi factori. Modificarea lor se face mai greu, în urma unui feedback, care depinde şi de experienţa celor care îl colectează.

Majorarea salariilor cadrelor didactice debutante este un exemplu despre care s-a vorbit. Acum se discută, mai mult sau mai puţin oficial/organizat, despre normarea directorilor. Fiecare unitate de învăţământ, cu personalitate juridică, are un director. Dacă ai cât de cât habar despre fişa potului, ştii câte are de făcut şi ce responsabilitate are un cadru didactic desemnat să ocupe această funcţie. Pentru cei care îşi imaginează că directorii au doar rolul de a primi flori la serbările şcolare prezenta discuţie nu este interesantă.

Revenind la cei avizaţi şi interesaţi de subiect, amintim că directorii unităţilor şcolare cu personalitate juridică beneficiază de o reducere a normei didactice de predare şi de o indemnizaţie de conducere. Cuantumul acestor beneficii depinde de numărul de elevi înscrişi şi de complexitatea activităţilor pe care le coordonează. Din păcate, nu depinde încă de performanţele obţinute. În plus, directorul trebuie să efectueze un număr de asistenţe la activităţi curriculare şi extracurriculare, trebuie să participe la şedinţele organizate de inspectoratul şcolar, de primărie, de agenţii economici din zonă, de consiliul părinţilor etc. Trebuie să se ocupe de redactarea documentelor şcolare necesare evaluării activităţii din unitate. Nu e simplu! E adevărat că nu îi obligă nimeni să rămână, dar cine este obligat să rămână în orice post?

Din necesităţi obiective, indemnizaţiile de conducere au fost reduse (la limita legii). Au fost identificate şi abuzuri, fapt pentru care se doreşte o reacţie de amploare. Un soi de decimare. Chiar dacă sunt disponibile soluţii punctuale, cineva – neatent sau rău intenţionat – sugerează intervenţii radicale şi păguboase în egală măsură.

În prezent, un profesor care beneficiază de gradaţie de merit şi de indemnizaţie de profesor diriginte are salariul mai mare decât al directorului. Dacă ostilitatea împotriva acestei categorii va continua, nu este exclus să ne confruntăm destul de repede cu un deficit de cadre didactice dispuse să accepte responsabilităţi suplimentare. Și… s-ar putea să fie necesară instituirea unei burse similare cu cea introdusă pentru medicii rezidenţi cu salarii mai mici de 3.000 de lei? (Aţi citit bine.)

Ioan ARDELEANU