Creşterea, decăderea şi nevoia cercetării ştiinţifice juridice

Discurs rostit cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi, 12 octombrie 2017
Cu ocazia deschiderii cursului de Drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti la 23 octombrie 1939, profesorul Alexandru Otetelişanu (1886‑1959), o personalitate a catedrei şi ştiinţei juridice româneşti, fost decan şi rector al universităţii din capitala ţării, pentru a şti cum să‑şi adapteze discursul academic la cerinţele auditoriului, se întreba care este mobilul ce determină pe tineri să urmeze dreptul.
După o experienţă didactică de decenii, distinsul universitar găsea răspunsul pornind de la a distinge trei criterii determinante, cu tot atâtea categorii de aderenţi: primul era aparenţa că această facultate este mai uşoară decât celelalte; cel de al doilea, şi care privea pe cei mai mulţi studiosus iuris, era scopul utilitar, interesul de a se pregăti pentru a practica o profesie lucrativă (avocat, magistrat, înalt funcţionar) şi, în fine, grupa minoritară a celor care veneau la facultatea de drept fiindcă „manifestă o vocaţie pentru ştiinţa dreptului“, adică aceia care „simt nevoia să facă studii de drept, ca să înţeleagă ce este Dreptul şi care este importanţa acestei ştiinţe“.
Dascălii trebuiau astfel să fie interesaţi de ultimele două categorii, chiar dacă din perspective diferite: cei conduşi de calcul utilitarist care, „fără să‑şi dea seama, au totuşi o chemare pentru ştiinţa dreptului“ şi dezvoltă anumite aptitudini şi capacităţi tehnice, în preocuparea de a‑şi însuşi meseria de interpretare şi aplicare a legii, dar mai ales pentru „cei cu vocaţiune“ din „consideraţiuni preponderent ştiinţifice“, primii chemaţi să le continue preocupările teoretice.
Ca un prim test al orientării universitare şi stimul al vocaţiei ştiinţifice, tema lecţiei de deschidere era formulată interogativ: Ce este dreptul? Una din întrebările dintotdeauna, şi fără să fi primit încă un răspuns definitiv, al ştiinţei dreptului, care îl deschid spre reflecţie filosofică autentică şi evocă semnificaţii existenţiale. O întrebare care se răsfrânge asupra tuturor problemelor ce fac obiectul ştiinţei juridice, de îndată ce acestea încetează să mai fie tratate la nivelul superficial al prevederilor legale. Să reamintim, în acest context, că pentru Kant, întorcându‑ne la un punct istoric al discuţiei, dreptul e totalitatea condiţiilor care garantează coexistenţa libertăţii, iar de la el, timp de 200 de ani, am asistat la definiţii şi caracterizări din cele mai diverse.
Dar iniţiativa profesorului bucureştean avea şi o altă semnificaţie: pregătirea studentului pentru investigaţia ştiinţifică şi afirmarea lui ulterioară ca un cercetător autentic pe tărâmul ştiinţei dreptului!
Să nu uităm că la sfârşitul deceniului patru al veacului trecut în facultăţile de drept din România, în frunte cu cea din Bucureşti, s‑a dezvoltat practica creării şi funcţionării de „institute“ pe marile materii (drept privat, enciclopedia şi filosofia dreptului, drept penal, drept public, drept internaţional ş.a.), structuri în care studenţii excepţionali şi tinerii asistenţi, sub îndrumarea marilor profesori, desfăşurau adevărate proiecte de cercetare ştiinţifică ale căror rezultate erau publicate în analele facultăţii.
Trebuie să recunoaştem că o astfel de clasificare a celor care urmează cursurile celor circa 90 de facultăţi de drept din ţară, precum cea de acum aproape 80 de ani, a rămas, cu unele ajustări, valabilă şi astăzi. Au dispărut însă din facultăţi acele „institute“, mai generic preocupările de a antrena studenţii, încă de pe băncile facultăţilor, în forme specifice, la activităţi de cercetare ştiinţifică, fie ele şi în stadiu incipient, şi nu ştiu să fi apărut altele. Mai mult decât atât, eliminarea cerinţei susţinerii, în cadrul examenului de licenţă, a tradiţionalei teze, sub pretextul evitării plagiatului, rezumă efortul licenţiatului la o memorare mecanică de texte de lege ori definiţii de manual, pentru a răspunde întrebărilor testului formal, desigur utile pentru examenul de admitere în profesie (magistratură şi avocatură) desfăşurat după acelaşi calapod.
Masificarea învăţământului superior juridic a făcut ca activitatea cadrului didactic să se reducă la predare şi examinare, lipsind aproape total preocuparea de cercetare ştiinţifică. În acelaşi timp, masterul în drept rămâne mai ales unul de specializare şi mai puţin de cercetare şi reflecţie teoretică, chiar dacă se finalizează cu o teză de dizertaţie, înc ondiţiile în care un an – care este durata legală a acestuia – este în mod evident insuficient pentru o deschidere teoretică pe măsura iniţierii pe calea unei autentice activităţi de cercetare ştiinţifică.
Lăsarea exclusiv pe seama stagiului doctoral (căruia îi sunt afectaţi, de principiu, trei ani) a iniţierii şi desfăşurării unei activităţi de cercetare nu permite realizarea unui atare demers, ci, cel mult, simularea lui. Rezultă, dintr‑o simplă schiţă a situaţiei de „pe teren“, inexistenţa unei preocupri bine instituţionalizate şi suficient structurate de a asigura o iniţiere în activitatea ştiinţifică şi cu atât mai puţin de desfăşurare efectivă a acesteia în cadrul universităţii. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât însuşi statutul ştiinţific al cercetării juridice nu se bucură de o deplină recunoaştere şi rămâne încă în căutarea unui profil propriu.
Într‑adevăr, în urmă cu aproape un sfert de secol, un distins specialist francez încadra cu ghilimele protectoare expresia „cercetare juridică“ întrucât, scria el, „persistă întrebarea printre juriştii universitari şi mai ales în afara mediului nostru, asupra a ceea ce este cercetare în domeniu şi în ceea ce priveşte pragul de la care activitatea desfăşurată în facultăţile de drept merită calificarea de activitate ştiinţifică“. Fără îndoială, interogaţia persistă şi astăzi, scepticismul gentil, arogant ori ironic al colegilor practicanţi ai ştiinţelor „dure“, uneori venit chiar din partea celor din domeniul vecin, al ştiinţelor sociale şi umaniste, sau, cu multe menajamente, al unor „autorevoltaţi“ jurişti.
Trebuie să privim însă cu înţelepciune o atare îndoială menţinută şi acest scepticism întreţinut căci, pentru aceste discipline, ele sunt şi un mijloc comod de a‑şi clama caracterul lor ştiinţific: negând ori îndoindu‑se că dreptul poate să fie o ştiinţă ori obiectul unei activităţi intelectuale specifice se acreditează ele însele, fără să trebuiască să o demonstreze, ca ştiinţe deţinătoare de criterii care permit să se atribuie uneia sau alteia etichetă ştiinţifică.
Nu ne propunem aici să dezvoltăm problema modului în care, precum oricare altă disciplină ştiinţifică, şi cea juridică împărtăşeşte „interese de cunoaştere“ (tehnic şi critic) potrivit unei logici proprii. Dar starea şi rezultatele acestei activităţi care poartă eticheta oficială de „cercetare ştiinţifică juridică“ nu ne pot rămâne indiferente, cu atât mai mult cu cât valorificarea lor în cadrul codificării 2011‑2014 generează numeroase motive de îngrijorare. Cum majoritatea comisiilor de redactare a noilor coduri au format‑o universitarii, ne întrebăm de ce au fost posibile atâtea erori, derapaje ori confuzii conceptuale strecurate în textele de drept pozitiv, pe lângă prevederile neconforme Constituţiei ori contrare Convenţiei europene a drepturilor omului, de ordinul sutelor, unele dintre ele deja înlăturate pe calea controlului de conformitate.
De exemplu, în materie penală au fost consacrate legislativ distincţii şi concepte în forme cât se poate de discutabile (în consecinţă, şi discutate în cadrul unor controverse care sunt depate de a fi încheiate) în frunte cu cele de: infracţiune sau tentativă, deosebirea între cauze justificative şi cauze neimputabile, cu încadrarea expresă a unor instituţii precum starea de necesitate sau cazul fortuit în aceste categorii. Parafrazând pe Savigny, am putea spune că tot ceea ce depăşeşte expunerea unei reguli sau unui precept nu‑şi are locul într‑o lege ci „într‑o altă sferă“ a comunicării legată de drept, iar exemplul cel mai bun ar fi fost într‑o lucrare sau manual, cu aprecierile cuvenite. Identificarea căii depăşirii contradicţiei, astfel născute, între ştiinţă şi lege aduce o nouă întrebare majoră aflată în aşteptare de răspuns corespunzător.
Dacă cercetarea ştiinţifică în cadrul parcursului profesional este lăsată cvasiexclusiv pe seama doctoratului, şi statutul acestuia comportă astăzi o serie de discuţii, ceea ce ridică noi semne de întrebare în privinţa a câtă „cercetare juridică“ mai există sau se mai poate desfăşura cu adevărat.
Astfel, o dezbatere aprinsă, şi care nu ne poate rămâne indiferentă, are loc asupra problemei de a se crea un doctorat de exerciţiu profesional în drept.
Aşa cum este reglementat în viziunea Cartea de la Bologna, doctoratul în drept se înscrie în mod larg în perspectiva unei cariere universitare şi ar trebui mai puţin valorizat în afara acesteia. Este situaţia din Franţa, unde teza reprezintă rezultatul unei veritabile cercetări ştiinţifice şi oferă noi piste de continuare şi dezvoltare a sa, cu precădere la universitate şi la centrele de cercetare ştiinţifică.
În alte state membre ale UE, precum Germania, în afara carierei universitare, doctoratul îmbracă o formulă proprie, specifică, în care teza, în mare parte cu conţinut practic, de o mai redusă ambiţie ştiinţifică, mai rapid elaborată, reprezintă calea normală de acces la principalele profesii juridice şi judiciare şi este valorificabilă, de asemenea, în afara acestora.
Transpunerea directivei UE zisă „calificare“ şi rolul pe care aceasta îl va avea în gestiunea libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare de servicii în profesiunile juridice şi judiciare ne obligă să reflectăm la această diferenţă de situaţie, care joacă în dezavantajul doctoratelor de tip francez, precum cel român, în accesul posturilor strategice de anvergură internaţională.
Aşadar, se pune problema de a distinge şi a se institui un doctorat de exercitare în drept (profesional), care să răspundă unei nevoi diferite de o mai bună pregătire profesională, prin dobândirea unui savoire specific şi expresie a unei reflecţii ştiinţifice particulare în elaborarea tezei, potrivit unui curs organizat spre satisfacerea acestui obiect, în cadrul unei diplome universitare de doctorat de exerciţiu în drept. Aceasta ar răspunde, de asemenea, dorinţei profesiilor juridice şi judiciare care se preocupă, fiecare în felul său, să organizeze o formare profesională specifică pentru studenţii care vor să le urmeze şi care ar putea să aprecieze formările doctorale speciale cu densitatea ştiinţifică a unui curs organizat în cadru universitar şi un rezultat acreditat printr‑o diplomă naţională.
Doctoratul „în drept de exerciţiu profesional“ ar fi, deci, organizat în jurul unei teze dirijate de o persoană abilitată a îndruma o pregătire doctorală, activitatea desfăşurându‑se în cadrul unei şcoli doctorale, după un curs mai scurt, cu o teză de dimensiuni mai modeste, dar care trebuie să rămână o lucrare de înalt nivel ştiinţific, orientându‑se însă în jurul unor subiecte de o mai mică ambiţie teoretică, cu caracter practic ori instituţional, cerând cercetări mai limitate ori cu rezultate imediate.
Revenind, în loc de concluzii, la nevoia existenţei unei cercetări ştiinţifice autentice, de valoare şi reprezentative în domeniul dreptului, mai ales în condiţiile integrării euro‑atlantice şi manifestării fenomenului mondializării, câteva consideraţii, să le spunem de ordin metodologic, se impun prin forţa lucrurilor. Mai întâi precizarea că instituţiile competente din statele occidentale, precum Agenţia franceză de evaluare a cercetării şi a învăţământului superior, au admis şi recunosc specificitatea cercetării juridice. Astfel, s‑a statuat, printre altele, că, spre deosebire de alte domenii unde revista este suportul de referinţă, în drept, rezultatele cercetării se difuzează în tratate, manuale universitare, eseuri, contribuţii la lucrări colective ş.a. Din această specificitate ar decurge şi faptul că este imposibil să se aplice cercetării juridice aceleaşi criterii de evaluare precum altor ştiinţe şi, în special, „instrumentul bibliometric atâta timp cât pare a ignora realitatea producţiei ştiinţifice în domeniul dreptului“. Apoi, din moment ce admite şi se recunoaşte specificitatea cercetării juridice trebuie să se recunoască şi specificitatea locurilor în care o atare investigaţie ştiinţifică se produce şi se deprinde (învaţă), respectiv, institutele şi universităţile. Sensibilitatea aproape excesivă a evaluărilor, documentelor şi concluziilor cercetării juridice faţă de poziţiile politice impune, mai mult ca în oricare alte discipline, garanţii efective de independenţă pentru reflecţia juridică.
Dincolo de responsabilităţile deja asumate în cadrul unor priorităţi naţionale precum aderarea la Uniunea Europeană şi apoi continuarea procesului de integrare sau formularea răspunsului juridic la exigenţele mondializării, cercetării juridice îi revine o sarcină majoră legată de semnificaţiile Centenarului Marii Uniri (2018). Este vorba, înainte de toate, de încercarea de a impune ca viziune preponderentă asupra evenimentelor de acum 100 de ani pe cea a adevăratelor sale resorturi şi implicaţii: desăvârşirea procesului istorico‑juridic de constituire a statului naţional unitar român! Având ca repere istorice momentele 1859 şi 1918, cu actele politico‑juridice aferente, etapele şi obiectivele sale s‑au exprimat constituţional, trecându‑se de la „un singur Stat indivizibil“ (art. 1 din Constituţia din 1 iulie 1866), la „un Stat naţional, unitar şi indivizibil“ (art. 1 din legea fundamentală din 29 iunie 1923), devenit peste un secol, azi „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil“ (art. 1 al Constituţiei României din 8 decembrie 1991).
Se impune analizat şi exprimat aşa cum se cuvine adevărul că România Mare a fost şi rămâne, înainte de toate, un rezultat al principiului naţionalităţilor, al exercitării dreptului la auto­determinare al întregii naţiuni române, valori juridice primordiale afirmate universal cu contribuţia determinantă a preşedintelui SUA, W. Wilson (1856‑1924). Totodată, din această perspectivă, se cuvin evaluate semnificaţiile actelor constitutive, de etapă din 1918: de la 8 aprilie (Chişinău), 28 noiembrie (Cernăuţi) şi 1 decembrie (Alba Iulia), precum şi recunoaşterea lor internaţională prin tratatele de pace din 1920.
Sub impactul neprevăzutului, consecinţele războiului mondial, am fost relativ nepregătiţi cu adunarea şi relevarea, în cadrul Conferinţei de pace de la Paris, a dovezilor adevărurilor istorice şi argumentelor drepturilor noastre, dar, în cele din urmă, prin eforturile unor mari jurişti precum Mircea Djuvara, Nicolae Titulescu sau Take Ionescu, am reuşit să convingem Areopagul internaţional despre dreptatea Marii noastre Uniri.
După aceste experienţe, la începutul anului 1940, la câteva luni doar de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939), în cadrul Institutului (Academiei) de ştiinţe Morale şi Politice se constituia o Comisie specială şi un plan de lucru pentru „cercetarea problemelor de natură juridică, economică şi diplomatică ridicate de viitoarea conferinţă de pace cu privire la România“. Această iniţiativă, amplificată ulterior, a reuşit să pregătească puternice argumente care, prezentate la Conferinţa de pace de la Paris din 1947, a făcut, cel puţin, să limiteze pierderile teritoriale impuse de conjunctura istorică.
În fine, cercetarea istorico‑juridică, interdisciplinară, a procesului de constituire, desfăşurare şi consolidare a statului naţional unitar român trebuie să fie permanentizată şi instituţionalizată, poate cel mai nimerit sub egida Academiei Române. Un institut pentru problemele dezvoltării statului unitar naţional român ar putea fi o iniţiativă necesară şi utilă pentru marcarea, în 2018, a marelui Centenar.
Prof. univ. dr., dr. h. c. Mircea DUŢU