Socialize

Facebook
Home » Actualitate » Ultima ora » Creșterea, ocrotirea și educarea minorilor. O prioritate pentru școală şi pentru societatea românească!

Creșterea, ocrotirea și educarea minorilor. O prioritate pentru școală şi pentru societatea românească!

Tema copiilor cu situaţie familială precară revine periodic în atenţia publică, ilustrată prin câte un exemplu grav în sine, amplificat printr-un adaos de dramatism fabricat şi întreţinut mai ales din raţiuni mediatice, precum şi din calcule care ţin de ceea ce se cheamă imagine. Dincolo de un caz sau altul, fenomenul populat de aceşti copii rămâne în toată complexitatea lui şi face parte din tabloul de astăzi al sistemului românesc de educare, creştere şi ocrotire a minorilor, cum sună termenul generic, normal trebuind să fie vorba despre toţi cei care sunt sau ar trebui să fie cuprinşi în procesul de formare prin şcoală.

Vocea neauzită a şcolii

Asupra cazului încă la zi al copilului prins nu numai în sens figurat, sub aspect birocratic şi juridic, ci şi de-a dreptul fizic, adică tras, târât, într-o acţiune de adopţie s-a pronunţat o întreagă diversitate umană: de la prim-ministru la lideri de opinie şi miniştri, de la moderatori de fiecare seară din televizor la vedetă sentenţioasă şi blogger atotştiutor cum devine orice chestie. În schimb, nu s-a auzit, nu a fost citată vocea şcolii. Este lipsită de importanţă informarea aproximativă care face să se spună despre copilul în cauză că are ba nouă, ba opt, ba şapte ani. Cert şi grav este că se află la vârsta şcolii obligatorii, că în momentul întâmplării faptelor devenite de tristă notorietate anul şcolar era în desfăşurare, aşa încât copilul despre care este vorba trebuia să se afle la şcoală, or, din cele văzute, auzite şi comentate a rezultat că el se afla undeva între casa în care crescuse de când se ştie, America şi Craiova. În acelaşi timp, ce s-a văzut, citit şi spus despre copil a fost că, după ce a trecut prin violenţe, urmează să intre într-un program de consiliere psihologică. O fi înscris acest copil la vreo şcoală, aşa cum este obligatoriu după lege la vârsta şi nivelul lui? În şcoală, apare de la sine înţeles să facă parte dintr-o clasă. Clasa are un învăţător/o învăţătoare. Şcoala are un director/o directoare. Administrativ, aceeaşi şcoală în discuţie este unitate de învăţământ pendinte de un inspectorat şcolar judeţean. Forul tutelar al inspectoratelor şcolare este Ministerul Educaţiei Naţionale. Cum cel puţin în momentele exercitării asupra lui a actelor de violenţă înregistrate şi audio, şi video, copilul nu se afla într-o unitate de învăţământ („şcoala lui“, pentru că este la vârsta şcolii obligatorii, deci fără opţiune sau caracter facultativ), de aşteptat era ca autoritatea învăţământului să aibă o reacţie. Nu rezultă să fi avut. Cu scuze pentru eventuala provocare a senzaţiei unei insinuări, pare să fi acţionat şi în această situaţie reacţia ştiută (de fapt, lipsa de reacţie) faţă de fapte petrecute „în afara spaţiului de învăţământ“, „în afara programului de şcoală“. În decursul timpului, reacţia şcolii (autorităţi, conducere, alte cadre didactice) în cazuri de agresiuni comise asupra unor elevi sau de către elevi a fost socotită în funcţie de locul şi momentul producerii agresiunii, conform unei „măsurători“ cu verdict parcă standardizat: faţă de ceea ce se petrece în afara şcolii şi în afara orarului nu priveşte şcoala.

Violenţa asupra copiilor nu are nicio justificare

Cu atât mai mult sunt de apreciat exprimările publice ale câtorva organizaţii active în domeniul educaţiei, al relaţiei fireşti dintre şcoală, copii, familii, autorităţi. Din surse juridice, a fost anunţată intenţia unui ONG de a depune plângere penală faţă de procurorul care a intervenit cu forţa asupra copilului în cauză.

O organizaţie neguvernamentală cu activitate bogată în apărarea drepturilor copiilor, Federaţia Internaţională a Comunităţilor Educative Secţiunea România (FICE România), a făcut o declaraţie publică dincolo de cazul ca atare, afirmând că „respinge categoric orice intervenţie bazată pe forţă fizică, prin mijloace care pot avea urmări de natură emoţională greu, dacă nu imposibil, de înlăturat asupra oricărui copil aflat într-o asemenea situaţie. Nu pot fi admise sub nicio formă contexte, explicaţii care să justifice prezenţe ale unor forţe prin definiţie cu rol de intervenţie, cu atât mai puţin echipate ca atare şi, cel mai grav, care chiar să intervină fizic asupra unui copil, indiferent în ce formă ar face-o“. Cu o subliniere valabilă şi alte situaţii comparabile, „FICE România dezavuează modul de reflectare a cazului în spaţiul public, prin protejarea absolut formală a identităţii copilului în cauză, prin reproduceri în facsimil a unor răspunsuri ale acestuia pe parcursul anchetei sociale etc.“

La rândul ei, Federaţia Sindicatelor Democratice ale Poliţiştilor din România (FSDPR) propune pentru astfel de cazuri „proceduri de intervenţie a poliţiştilor pentru ca, acolo unde intervine poliţia, apărarea copiilor şi drepturile lor să fie garantate“. 

Dinspre Legislativ, informaţia la zi este că proiectul de modificare și completare a Legii adopţiei va fi dezbătut şi votat în regim de urgenţă în timpul rămas până la încheierea sesiunii parlamentare, după ce de anul trecut  stă blocat în parlament.

„Întrecere socialistă“ la desfiinţarea centrelor de plasament

În situaţii grave privind educaţia şi creşterea copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, sunt reactualizate idei, aspecte, conexiuni etc. referitoare la instituţiile în a căror grijă se află aceşti copii. De fapt, ce revine este o singură idee: desfiinţarea acestor instituţii şi trecerea copiilor în condiţii de viaţă considerate obişnuite. Executivul a fixat un nou termen în acest sens: prin modificrea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, până la finalul anului 2020 se va produce dezinstituționalizarea copiilor, odată cu plasarea lor, după caz, în familii sau în servicii de tip rezidențial. „Desfiinţarea“ centrelor de plasament nu reprezintă o noutate. Periodic, sunt anunţate chiar date în acest sens, ca într-o veritabilă întrecere socialistă de altădată, aplicată acum la spaţii destinate anumitor minori. Este de subliniat că referirea e numai la spaţii, pentru că, altfel, instituţiile de ocrotire este normal să funcţioneze mai departe, pentru îngrijirea şi educaţia copiilor.

F. IONESCU