Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Criza educației și dorința de mai bine

Criza educației și dorința de mai bine

Periodic, vorbim despre crize cu o plăcere aproape sadică. Acum este pe buzele tuturor criza educației. Omenirea a resimțit acut, în istorie, traumele crizelor economico-financiare, cum a fost, bunăoară, aceea din anii ’30 din SUA ori din România interbelică, ori cea declanșată dincolo de Ocean în 2008. Sunt la ordinea zilei crizele politice, multe determinate conjunctural, dar specialiștii, experții, sociologii ne avertizează cu privire la alte crize, mai persistente: criza valorilor morale, criza mediului, criza mondială a apei potabile (într-un viitor nu prea îndepărtat), criza încălzirii globale, criza speciilor pe cale de dispariție, criza demografică (sesizabilă deja în unele țări), criza exploziei automobilistice și a poluării. S-a vorbit mai de mult, în sfera literaturii, despre criza romanului (De ce nu avem roman?), iar acum traversăm o reală și incontestabilă criză a lecturii. Dacă privim lucrurile printr-o dialectică a devenirii, am putea conchide, paradoxal, că omenirea se află permanent în criză. Nu lipsesc din panoplia judecăților de valoare prognozele catastrofiste, premonițiile apocaliptice, scenariile cele mai sumbre. Se pare însă că omenirea este aidoma păsării Phoenix, având capacitatea miraculoasă de a renaște din propria-i cenușă.

Într-un amplu eseu, publicat în presa cotidiană în aprilie 2019, profesorul Andrei Marga identifică elementele-cheie ale crizei educației, invocând opiniile unor autorități europene în materie. Educația actuală se pare că scapă din vedere cristalizarea în mentalul generațiilor tinere a unor competențe esențiale: competența puterii de judecată, competența deciziei, competența cooperării. „Educația nu mai formează individualitatea liberă, responsabilă și creativă“, admite aforistic autorul. „Scopul educației este astăzi tot mai confuz“ – enunț ce „acoperă“, din păcate, o realitate de necontrazis. „Este o criză de motivație, ce are ca indicator scăderea încrederii în cunoștințele transmise în învățământ“. Trebuie să recunoaștem că aceste adevăruri rostite sentențios ne pun serios pe gânduri.

Ce se întâmplă în România de astăzi? „Sindromul“ neîncrederii în sistemul național de educație este cvasigeneralizat și detectabil de la politicieni, factori decidenți, părinți, cadre didactice și până la elevi. Aceștia din urmă au inițiat în primăvara lui 2019 un protest inedit (faimosul protest al „foii albe“), ca expresie a nemulțumirii lor, și dincolo de teribilismul gestului trebuie să deslușim o insatisfacție cronică și dorința expresă de a se face ceva pentru a ieși din „ecuația“ dilematică în care ne aflăm. Este de la sine înțeles că nu elevii pot fi salvatorii providențiali ai sistemului, dar este suficient că ei semnalizează abateri de la drumul normal. S-a spus nu o dată că la noi nu e vorba de erori accidentale, provocate imprudent și subiectiv, ci de o criză de sistem. Avem prea mulți masteranzi și deținători de masterate de o cruntă mediocritate. Doctoratul, ca probă a competenței intelectuale înalte, este în bună măsură compromis moral din cauza „maladiei plagiatului“ și a prolificității industrioase promovate de instituțiile abilitate. Nici directorii din preuniversitar nu excelează în capacități manageriale și în vocație creativă și vizionară, mulțumindu-se (sfânta suficiență românească) să construiască birocratic zeci de documente justificative și „acoperitoare“.

Despre detașamentul compact al cadrelor didactice, inegal ca pregătire și filosofie educațională, eterogen prin vârstă, motivație, devotament și loialitate profesională, s-au scris sute de articole și studii, cercetări și analize sociologice. Cine poate garanta competența unanimă, excelența psiho-pedagogică, științifică și metodologică a oamenilor de la catedră? Câți sunt cu lecturile „la zi“, câți au o viziune coerentă asupra sistemului de educație și pot soluționa în chip superlativ sarcinile ce le revin? S-a născut o antiteză (să nu spunem „monstruoasă“!) între personalitățile competente ale sistemului, cele care au cu adevărat ceva de demonstrat, și „partizanii“ argumentelor birocratice, ai hârtiilor ce maschează cel mai adesea impostura.

Specialiștii ne atrag atenția asupra unui aspect important: schimbările dese ale sistemului de educație nu sunt întotdeauna un semn al crizei, ci doar al instabilității, improvizației și incompetenței. La noi, provizoratul a căpătat valoare de permanență. Puține lucruri sunt stabile și unanim acceptate. Unul dintre acestea este indiscutabil repartizarea computerizată a elevilor în licee, formulă care s-a dovedit viabilă, în pofida obiecțiilor inițiale și a rezervelor scepticilor de serviciu. În rest, cam totul este fluid: legislația școlară, regulamente și metodologii, formatul bacalaureatului („calul de bătaie“ al multor analiști și publiciști), mereu susceptibil de modificări, contestat în privința probelor orale, a calității subiectelor, a raportului dintre conținuturi și competențe. Au provocat discuții aprinse arhitectura curriculară pentru gimnaziu și liceu, ponderea ori, dimpotrivă, prezența fulgurantă a disciplinelor de studiu în planul-cadru, relația sensibilă între informativ și formativ, calitatea manualelor școlare, rolul auxiliarelor didactice, rolul profesorului ca „titular de proiect“, ca artizan esențial al instrucției și educației. În virtutea unei vocații contestatare, ce este în fibra noastră, aproape nimic din ceea ce oferă învățământul actual nu întrunește calificativele superlative. În același timp, nu putem vorbi nici de cotele dezastrului iminent, cum se face adesea, fie din perspectivă partizană (eternul partizanat politic), fie din rea-credință, din pur spirit negativist. Suntem undeva la mijloc, între bine și rău, între durabil și efemer, între stabil și provizoriu, între construcție și simulacru.

Este instructiv să observăm că mulți dintre cei care devoalează neajunsurile majore ale sistemului educațional nu se simt parte a acestui sistem, ci se plasează undeva în afara lui, într-o poziție detașată, privilegiată. Este o postură neangajată și nesinceră. Toată societatea românească este răspunzătoare de bunul mers al școlii. Aici nu avem două tabere, cu judecători infailibili, de o parte, și vinovați de serviciu, de cealaltă parte; suntem toți părtașii aceluiași întreg. După cum nimeni nu este mai presus de lege, conform Constituției, tot așa, în chip analog, nimeni nu se poate considera deasupra sistemului de educație. Asumarea acestei condiții este decisivă pentru „schimbarea la față a României“, ca să vorbim în termenii lui Emil Cioran.

Dacă într-o bună zi din mileniul trei s-ar lansa inițiativa unui referendum național pe tema educației, cu zece întrebări esențiale, am avea, probabil, surpriza unui „Turn Babel“, dar și satisfacția de a putea decela căile de acțiune în viitor pentru a configura un program național al educației. Întrebările ar viza obligatoriu următoarele domenii: legislație școlară, curriculum (planul-cadru, programe, manuale, auxiliare), examenele naționale, formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, masteratul și doctoratul, condiția fizică a clădirilor școlare, sistemele de valori, idealul educațional național, învățământul superior în corelație cu piața muncii ș.a. Până când va fi posibilă această uriașă consultare populară, la care să participe și elevii țării, ne vom mulțumi să aducem obiecții „pe bucăți“ sistemului de învățământ, păstrându-ne neștirbită speranța în mai bine.

Teodor PRACSIU