Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Criza şcolii: Două „texte“ – aceeaşi concluzie

Criza şcolii: Două „texte“ – aceeaşi concluzie

Două „evenimente“ dintre numeroase altele reiterează problemele de fond ale şcolii preuniversitare de azi. Problemele şcolii sunt multe, dar nu toate sunt de „fond“. Astfel, există  încă probleme cu regulamentele şcolare, se manifestă serioase probleme în relaţia profesor-elev, există încă neîmpliniri privind dotarea şcolilor, totuşi majoritatea arată astăzi decente, în sfârşit, dintr-o lungă listă, problema care mi se pare azi a se transforma într-una de criză autentică şi prelungită (accentuată într-un fel  şi de „scandalul“ legat de încercarea de schimbare a formatului subiectelor de examen) o constituie profesorul şi pregătirea lui didactică, în special. N-aş vrea să-i scandalizez pe eventualii profesori-cititori dând aici o definiţie didacticii şi reafirmând rolul ei în săvârşirea actului instruirii. Şi nici n-aş vrea să se creadă că generalizez pripit, dar două întâmplări recente ne întorc din nou şi din nou la „pregătirea didactică a profesorului“.

Este vorba de o postare pe FB în care cineva ne atrage atenţia asupra unei situaţii căreia i se pune şi un „titlu“:

 Băieți de 10 ani invitaţi să vorbească despre primăvară.

Iată scurtul text:

Enunț: Ce stări sufletești îți provoacă anotimpul primăvara?

?!…

Eu: Ce-ți cere enunţul?

El: Să scriu câte stări sufletești am.

Enunț: Scrie cuvinte reprezentative pentru (cuvântul – n.n.) primăvară.

El: Vaci.

Eu: De ce vaci?

El: Că ies la păscut.

Autorul postării nu ne precizează dacă cele două cerinţe sunt prezente într-un manual şcolar sau într-un auxiliar ori, pur şi simplu, profesorul însuşi a formulat cerinţele. Oricum, la prima vedere, nimic nu pare a fi în neregulă cu acest foarte succint dialog, înregistrat probabil într-o şcoală rurală. În realitate, dacă nu trecem cu uşurinţă peste text, descoperind unde începe şi unde se termină „analfabetismul funcţional“. Fiindcă, fără a exagera prea mult, putem descifra aici drama de azi a elevului, tratat aproape ca un adult, în egală măsură de către profesori, manuale, auxiliare. Dar să argumentăm, iar argumentarea înseamnă mai întâi formularea unei întrebări: este sigur profesorul în cauză că elevul căruia i-a adresat întrebarea ştie cu adevărat ce sunt „stările sufleteşti“?!… Atenţie, nu-i vorba aici de a  recunoaşte ce înseamnă a fi bucuros, trist, agitat, exuberant etc. E vorba despre faptul că acest concept „stări sufleteşti“ este unul de sinteză care presupune un grad sporit de abstractizare. Poate că este cu putinţă ca jumătate din elevii clasei (clasa a
IV-a?!…) să poată da un răspuns corect la întrebarea-enunţ pusă. Dar e posibil ca cealaltă  jumătate să aibă probleme de înţelegere a cerinţei. Şi atunci?!… Nu ştim cum a rezolvat/dacă a rezolvat profesorul în cauză confuzia pe care o exprima răspunsul elevului. (În acest caz, o soluţie ar fi, de exemplu,  coborârea  dificultăţii cerinţei  prin eventuala construire a unui item cu alegere multiplă şi reformularea cerinţei, în sensul: Anotimpul primăvara îmi provoacă următoarea stare sufletească: a. bucurie b. exuberanţă (?!…) c. tristeţe d. nelinişte e. regret etc.

În privinţa  modului  în care elevul de 10 ani răspunde la cea de a doua cerinţă, adică să scrie cuvinte reprezentative pentru cuvântul primăvară, răspunsul dat e unul la fel de semnificativ. El spune, aşadar, că un cuvânt reprezentativ pentru primăvară ar fi substantivul „vaci“. Ce facem cu acest răspuns, fiindcă el poate să nu intre în „norma“ de aşteptări ale profesorului? În realitate, elevul dă aici un răspuns care are legătură cu experienţa lui de viaţă. E un răspuns asumat, personalizat. Înţelege profesorul acest „dedesubt“ sau se lasă în voia clasei care, e posibil, ca la un asemenea răspuns să izbucnească în râs… Încă o dată, nu ştim cum s-a reacţionat, pentru că profesorul nu ne spune!

Al doilea text este extras dintr-un articol din revista Dilema Veche, pe care l-am mai reprodus cu ocazia unor altor însemnări privind „tehnicizarea“ excesivă a predării literaturii în dauna unei predări asumate, care să facă apel la experienţa de viaţă a cititorului – ca primă fază a determinării acestuia de a deveni cititor. Iată ce trebuie „să înveţe“ un elev de clasa a VII-a la limba şi literatura română: „Arta poetică este un concept cu un caracter normativ specific esteticii ce desemnează un ansamblu de reguli/norme privind «naşterea» sau facerea poeziei ori în general tehnica literaturii“.

Vă veţi întreba ce legătură există între cele două texte. Ei bine, amândouă vorbesc despre derapajele incredibile ale şcolii de azi (dar poate şi ale şcolii de ieri!). E vorba despre grava confuzie pe care adultul-profesor (adult şi profesor, aşadar!) o face cu privire la ce ştie/ce  ar trebui să ştie elevul din bancă. (Am citit cu ani în urmă lucrări la olimpiada de limba şi literatura română care m-au surprins  literalmente prin limbajul folosit. M-am gândit atunci, iniţial,  că elevii-autori erau deja critici formaţi, ceea ce părea un adevărat fenomen. De aceea, am reluat lectura acelor lu­crări. Şi era, într-adevăr,  ca şi cum citeam un studiu critic, dar care nu reuşea totuşi decât rareori  să se aplece „concret“ asupra cerinţei subiectului. Spectacolul lingvistic era, cu adevărat, fascinant, dar, în cele din urmă, m-am întrebat: stai puţin, şi răspunsurile „concrete“, aplecarea asupra textului în sine, unde sunt?!… Căci asta ar trebui să fie substanţa lucrării!… Din pricina asta am avut dispute cu colegii. Şi supărări, evident, ale acestora!…)

Sunt în şcoala de azi – şi fac această afirmaţie riscantă, pe care aş dori-o contrazisă cu argumente – prea multe şi prea scandaloase cazurile de inadecvare lingvistică şi psihologică în predarea-evluarea cotidiană (generatoare sigure de „analfabetism funcţional“, dar şi de îndepărtare de şcoală a elevilor pentru care lecţia tinde să devină uneori un fel de ritual ascuns,  o „chinezărie“!),  cazuri în care se încalcă cu nonşalanţă fie particularităţile de vârstă ale elevului, fie etapele didactice ale cunoaşterii de tip şcolar (înţelegerea cuvintelor, sinonimizările obligatorii, prezenţa întrebărilor ajutătoare, reformularea cerinţei de bază etc.). Iar această stare de fapt e indusă între altele (culmea!) şi de manualele şcolare care se vor cât mai „bogate“, cât mai „complexe“! În majoritatea acestora, limbajul este expresia unei adevărate falii de netrecut pentru majoritatea elevilor (situaţie verificabilă prin sondaje!), fiindcă el pare construit în primul rând pentru profesor şi pentru adult şi în mod cu totul secundar pentru elev.

Cum s-a ajuns aici?! Am mai încercat să dau un răspuns la această întrebare, un răspuns pe care, de fapt, destulă lume pare a-l cunoaşte şi a-l recunoaşte: s-a ajuns aici prin criza „psiho-pedagogică“ pe care a indus-o în şcoală apariţia în educaţie a experţilor de tot felul, în numele „modernizării“ lecţiei, a educaţiei în ansamblu. La care s-a adăugat slaba pregătire psiho-pedagogică a profesorilor în an­­sam­blu, rigoarea didactică  suferind cel mai mult, pe acest fundal.

Se poate face ceva? Răspunsul la această întrebare va trebui să fie dat în momentul în care o parte însemnată a corpului profesoral ca şi a factorilor de decizie vor conveni că da, aceasta este o situaţie reală, că da, aceasta este, poate, una dintre dramele de fond a şcolii preuniversitare de azi.